România lui ce-am fi putut fi

Trăim vremuri frustrante. Cu toții suntem frustrați. Vaccinații că ne-vaccinații nu se vaccinează, ne-vaccinații că au restricții, politicienii fiindcă au orgolii mari și creiere mici, șoferii fiindcă nu sunt șosele, etc. Este cumva paradoxal fiindcă economia României nu a dus-o niciodată atât de bine, însă cumva reușim să ne dăm la gioale de parcă am fi blestemați. Bineînțeles, de vină este oculta – oricine altcineva în afară de noi.

Suntem țara care aproape niciodată nu reușește să capitalizeze oportunitățile care îi pică în brațe.

Tot timpul țări mai slabe, mai înapoiate reușesc să facă ceea ce noi nu reușim. Și noi dăm din umeri, tragem o flegmă civilizată și ne zicem „asta este” și „atâta s-a putut” (de notat că nu am zis „atâta am putut”, ar fi însemnat că ne asumăm un rezultat; impersonalul „s-a” reflectă mai bine realitatea – oculta este de vină). Istoric suntem blestemați să ne-o dăm sing… ăăă, să ne-o luăm de la ocultă. Să analizăm câteva evenimente istorice. Începând cu formarea României Mari.

Sfârșitul Primului Război Mondial ne-a pus în brațe o țară.

Regatul României a avut noroc cu carul în Primul Război – după o campanie dezastruoasă de ocupare a Transilvaniei, trupele Regatului se retrag în Moldova, abandonând Bucureștiul trupelor germane care instaurează un regim de ocupație draconic. În Moldova frontul cade, trupele rusești sunt oricum demoralizate și noul regim bolșevic semnează un tratat de pace cu Puterile Centrale lăsând trupele Regatului în pușca goală ca să zic așa. Pacea negociată de Regat cu Puterile Centrale este o umilință supremă. Și totuși începe să ne surâdă norocul: Basarabia își declară independența și cere Unirea cu Regatul României, speriate fiind de spectrul mizeriei bolșevice. Frontul de Vest cade, vin trupele expediționare ale Antantei și cumva reușim să scăpăm de ocupația germană. La insistențele Generalului Berthelot (fără de care astăzi nu ar fi existat România), Regatul României declară din nou război Puterilor Centrale și își câștigă locul la masa negocierilor. Restul îl știți – Transilvania solicită Unirea cu Regatul României și se pun bazele României Mari.

Dacă tot avem o țară o facem praf.

România Mare este prima țară care să războiește cu bolșevicii lui Bela Kun și eliberează Ungaria de sub regimul bolșevic, ocupând Budapesta. La momentul la care România Mare face acest lucru, toate țările Europei se temeau de bolșevici ca de dracu fiindcă toate aveau contextul potrivit unor revoluții anti-capitaliste. România Mare a demonstrat că poate fi în avanpostul luptei împotriva cancerului bolșevic, și că poate fi o putere regională. Țineți minte acest lucru căci de aici începe distracția. Se instaurează în Transilvania și Basarabia un regim centralizat, cu șpăgari detașați de la București care încep să fure ca în codru. Corupția generalizată face praf economia noului stat, scade producția de cereale, producția industrială, totul cade. Timpul mediu de supraviețuire al unui guvern este de șase luni, iar în 1938 Regele Carol al II-lea instaurează dictatura carlistă în uralele poporului plictisit de corupție politică. Doar că corupția regimului carlist depășește orice imaginație iar în 1940 România pierde Ardealul de Nord, Basarabia și Cadrilaterul. Și așa se sfârșește România Mare. Fără niciun glonț tras. Relax, nu este primul fuck-up, nici ultimul.

Revoluția anticomunistă și tranziția.

Cumva în Decembrie 1989, în circumstanțe ce încă rămân de elucidat, are loc revoluția ce duce la răsturnarea regimului Ceaușescu și la înlocuirea conducătorilor cu kaghebiștii din eșalonul 2, haita de nemernici ai lui Iliescu. Românii sunt puși să aleagă și li se oferă opțiunile pe tavă: intelectuali veniți din Londra, intelectuali veniți de la Paris și un agent KGB infiltrat în structurile de conducere ale Partidului Comunist Român, demascat de contraspionajul românesc și tras pe linie moartă. Românii aleg kaghebistul cu două mâini și urmează cea mai neagră perioadă a României moderne – mineriade, proteste, morți, devalorizarea agresivă a leului, confiscarea valutei românilor, devalizarea fabricilor, a uzinelor și a tuturor CAP-urilor. Din cauza acestei situații României i se acordă cu întârziere accesul la NATO și intrarea în Uniunea Europeană. Ce context favorabil a avut România? Păi în anii 90 începe tragedia destrămării Iugoslaviei și măcelurile din Balcani. În loc ca România să preia frâiele și să încerce negocierea păcii în Balcani, continuă furtul și certurile între diversele direcții ale fostei Securități.

Prima înlăturare a regimului iliescian.

În 1996 Convenția Democratică reușește imposibilul și câștigă alegerile din România promițând 15.000 de specialiști ce vor veni în posturi publice. O întreagă Românie intelectuală privea cu speranță spre un viitor luminos. Doar că uitau cu toții că securiștii erau pe toate pozițiile cheie. Jaful a continuat nestingherit iar noii aleși au fost implicați din plin îmbogățindu-se peste noapte. Economia se face și mai praf, președintele Constantinescu apare la televizor și se declară învins de forțele oculte, iar în 2000 avem alegeri între kaghebistul Iliescu și haita lui și extremistul VC Tudor și nebunii lui. Începea epoca lui Adrian Năstase, „el însuși”, unde jaful a atins cote paroxistice. Forțele pro-Vest pierduseră din nou bătăliile.

A doua înlăturare a regimului iliescian.

După patru ani de regim al lui „el însuși”, vine epoca Băsescu și vin forțele pro-Vest la butoane. Din nou, românii se uită cu speranță către viitorul luminos. Vine intrarea în UE și începe exodul românilor către Vest. Pierdem creiere pe bandă rulantă, tineri, doctori, IT-iști, specialiști. Românii pleacă cu entuziasm iar autoritățile nu fac nimic pentru a-i convinge să rămână. Economia României începe să urce frumos, încep să apară investitorii mari, vin multinaționalele pe bandă rulantă, cresc salariile. Drept urmare, Alianța DA, aflată la putere, se destramă, PNL se ceartă cu PD-L, încep marile cazuri de corupție. Ni se refuză intrarea în Schengen – logic, colegii estici Polonia, Cehia și Ungaria sunt primiți. Noi, cu corupția înainte.

În prezent tragem glonț după glonț. În picior.

Klaus Iohannis a reprezentat pentru români alegerea „străinului”; a neamțului care a făcut din Sibiu o mică bijuterie și care promitea să facă din toată România o mare bijuterie. Neamț, era clar că avea conexiuni strânse cu Germania și cu Vestul Europei. Apare tragedia de la Colectiv și scăpăm și de Ponta și de gașca lui de tâlhari. Vine „speranța” Cioloș (căruia i se mai spune și acum Mesia în cercuri restrânse din USRPLUS) și un guvern de tehnocrați. Care fac treabă dar nu fac comunicare, drept urmare vine gașca lui Dragnea la putere care încearcă să schimbe legile Justiției, lucru care iar ne aduce în lumina reflectoarelor țărilor vestice. Între timp, Polonia, Ungaria, Cehia și Slovacia intră sub regimuri declarat iliberale, naționaliste și chiar anti-europene. Restul Uniunii se uită la noi cu atenție, mai ales în contextul invaziei trupelor în Crimeea și în Estul Ucrainei. Din nou ni se ridică mingea la fileu. Ce facem noi? Păi deja știți…

Contextul vine și pleacă. Noi stăm.

Țările din Estul Europei sunt sub regimuri iliberale în continuare. În Est Rusia continuă să fie agresivă. Un regim stabil în România ar însemna bani, salarii mari, dezvoltare economică susținută cu investiții de la Bruxelles. Un regim stabil și un popor dornic să evolueze. Trebuia doar să avem un regim stabil și să ne fi vaccinat. Noi dăm jos guverne și nu ne vaccinăm devenind paria Europei. Am făcut praf fiecare instituție-pilon a României. O ardem cu drepturi ignorând obligații, o ardem cu pretenții fără a fi în stare să punem ceva pe masă. Acum avem un context favorabil și în Republica Moldova – și nu facem nimic. Stăm pe bancă, mai dăm o flegmă, ridicăm din umeri. Atâta „s-a putut”.