Tudor Galos

- The Blog of Tudor Galos -

Digitalizarea ghiozdanului

În epoca digitală noi ne facem copiii culturiști

Articol din categoria: Lifestyle

Copilul meu este la clasa pregătitoare, această „grupă mare” ce pregătește copilul pentru cei 12 ani de școală românească (ceva îmi spune că nu îi va finaliza aici). Are ghiozdan, are caiete (copertate, cu etichete), are penar, are cărți (subțiri, ce este drept, dar are). Când ridic dimineața ghiozdanul ei și geanta mea cu laptop, au fix aceeași greutate. Nu este o greutate mare pentru un adult, eu am învățat să scot tot ce este ne-esențial din geanta de laptop în timp ce școala românească îmi bagă în ghiozdanul copilului multe kilograme.

În această dimineață vedeam copii de clase mai mari trăgând după ei trollere-ghiozdan. Nici nu știam că există până în vara aceasta o asemenea atrocitate, însă probabil este singura cale să nu le rupi spatele. Și o fetiță traversa regulamentar pe la trecerea de pietoni abia trăgând după ea troller-ul ghiozdan.

Autorităților nu le pasă de copii.

În epoca digitală în care ai acces la toate aceste manuale și resurse electronice, caiete etc copiii fac culturism cărând după ei tone de maculatură. Da, copilul trebuie să învețe să scrie pe hârtie – creion, hârtii, caiet. Copilul meu cară penar, riglă, carioci, creioane colorate, caiete etc. Și este abia clasa pregătitoare! Nu ar fi mai simplu ca toate aceste resurse – rigle, carioci, creioane etc să fie pe inventarul școlii? Și copilul meu să care doar caietele personale? E doar o idee, sunt sigur că sunt alte zeci de idei utile.

Dar autoritățile ar trebui să facă ceva. Să scoată hotărâri, norme, proceduri. Ori asta ar însemna ca cineva să muncească. Este mai ușor să nu dai doi bani pe copii, oricum mor pe capete în spitalele de pediatrie, la naștere, de ce ți-ar păsa de ei când sunt sănătoși? Să care, dă-i dracu, să învețe de mici greutățile vieții.

Ne frângem aripile singuri.

Spun acest lucru în deplină cunoștință de cauză. Când au început marile proiecte de digitalizare a școlii românești, prin 2002-2003, lucrurile chiar s-au întâmplat. Au fost formate echipe de „profesori inovatori”, adevărați TTT (train-the-trainers) care știau să lucreze cu tehnologia și care urmau să formeze local și alți profesori capabili să lucreze cu tehnologia. Se lucra cu proiectoare, cu laptop-uri, se simulau experimente de fizică etc. Însă s-au schimbat miniștri, directori, responsabili prin companii, au apărut licitațiile aranjate, achizițiile centralizate și nimănui nu i-a mai păsat de nimic.

Ca să vă dați seama de nivelul de haos, nimeni nu are centralizată informația privind activele informatice ale sistemului educațional din România. Chiar dacă vi se pare normal acest haos, aflați că această informație exista (la timpul trecut) prin anii 2000 – 2010.

Status quo-ul actual este pe hârtie doar.

Ministerul Educației are contracte și memorandums of understanding cu Google și Microsoft pentru utilizarea platformelor educaționale. Aceste platforme educaționale au nevoie de conținut (este prea puțin ce este pe ele acum) și de consum. Platformele educaționale de la Google și Microsoft pot fi folosite și în procesul normal de învățare, nu doar în cel online. Copiii noștri, chiar la nivel de clasă pregătitoare, știu să folosească tablete, laptop-uri, telefoane. Copilul meu folosește iPad-ul și tableta Android cu aceeași ușurință. De ce nu sunt valorificate aceste cunoștințe de sistemul educațional românesc care îmi obligă copilul să care chestii redundante la școală?

Profesorilor le este frică de digitalizare. Și nu doar lor.

În anii 2002 – 2003 profesorii erau avizi să învețe să lucreze cu tehnologia. Existau cursuri pentru profesori, cum v-am spus. Nimeni nu s-a mai ocupat și profesorii au învățat tehnologie „după ureche”. Nu au cunoștințe de securitate a informației, de protejare a datelor personale, de bune practici, de utilizare a tehnologiei în procesul de învățare. Și nu este neapărat vina lor – nu i-a învățat nimeni nimic! Sunt analfabeți digital (mulți dintre ei și funcțional) și predau chestii învechite unor copii care deja au un nivel de cunoștințe informatice mult mai ridicat decât al unor profesori. Multor profesori le este frică de tehnologie fiindcă simt că copiii știu mai multe decât ei și le este frică să nu fie umiliți – de parcă procesul de învățare reciprocă ar fi ceva umilitor! Funcționarilor din educație le este frică de digitalizare ca dracului de tămâie că știu că mâine ar zbura din posturile călduțe.

Școala românească formează operatori de call center și tik-tok-ari.

Atâta timp cât dascălii nu folosesc tehnologia la clasă, copiii învață tehnologie de la părinți, prieteni, rude și „de pe stradă”. Învață să consume tehnologie doar ca fun, nu ca să învețe, ca să colaboreze și ca să producă. Cei care doar consumă tehnologie ca fun nu vor depăși stadiul de operator call-center. Cei care însă vor fi „on top” și vor folosi tehnologia în tot ce fac vor fi cei care vor reuși în viață. Și noi ținem tehnologia departe de copii dar le umplem ghiozdanele.

În loc de concluzie.

Ca orice părinte, îmi protejez copilul de sistem pe cât pot. Îl învăț să lucreze cu tehnologia, cu jocurile, cu aplicațiile, cu conținutul. Copilul meu deja știe să citească, știe să consume tehnologie și mă voi asigura că va consuma conținut educațional digital. Și voi face tot ce ține de mine pentru a scădea greutatea ghiozdanului pe care trebuie să îl care. Are destule și destui de cărat în spate în viața ce va urma, măcar la ghiozdan să pot să ajut.

1 comentariu Adaugă comentariu

  1. #1 Comentariu nou

    Toate manualele apărute în ultimii ani sunt postate in format digital pe manuale.edu.ro Problema e că nu prea le folosesc profesorii.
    O posibilă soluție la cărat ar fi sa aibă dulapuri la școală și să țină cărțile acolo. Și tu că părinte faci un efort financiar (fmm de gratuitate) și îi mai iei un rand de manuale pt acasă. Noi așa am făcut că să le mai ușurăm ghiozdanele

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.