Dacă ați deschis internetul ceva mai târziu, americanii și israelienii bombardează Iranul care bombardează Emiratele, Bahrain, Kuweit și cam pe unde sunt interesele americane. Orientul Mijlociu, acest teren al dragostei, iubirii și mai ales al păcii. Când am fost prima oară în Dubai, în 2011, am fost la un interviu pentru un job la corporație. Și am avut interviu chiar cu președintele regiunii Middle East, care era fericit fiindcă GM-ul dintr-una din țările de acolo (chiar mare și importantă și destinație turistică) fusese eliberat după șase luni în care nu a știut nimeni de el și l-au crezut mort. Primăvara arabă, pentru cunoscători. Interviurile au decurs bine, mi s-a bătut apropo-ul pentru un job de management în regiune, cu condiția să mă mut într-unul din orașele cele mai frumoase din regiune, puternic însă bombardat când de unii, când de alții. Bănui că știți decizia mea.
Risk management pentru începători.
Există o întreagă știință a gestiunii riscurilor, ce implică analiza și ierarhizarea riscurilor în funcție probabilitatea de impact și de severitatea impactului, analiza cauzelor apariției riscurilor, adresarea riscurilor (prevenție) prin controale (politici, proceduri, procese, reguli, setări etc), planuri de reziliență în caz că se întâmplă neîntâmplata (cine și ce face – politici de continuitate de business, de recuperare a datelor și a funcționalității sistemelor etc), monitorizare și raportare, reanalizare, optimizare.
Risk management-ul este o parte obligatorie nu doar a management-ului de proiecte, ci și a guvernanței organizaționale, guvernanță care vine ca temă pentru orice organizație din România, în condițiile aderării la OCDE (apropo, felicitări unui erou mai puțin vizibil al României, Luca Niculescu, pentru tot acest parcurs). Disciplina de risk management trebuie să ne intre în sânge, nu doar din punct de vedere organizațional cât mai ales din punct de vedere personal.
Merge și-așa, Doamne ajută.
Suntem poporul care pune capete de centură de siguranță să nu mai țipe mașina când cetățeanul conduce. Este drept, în caz de accident îl vezi cu lumânarea pe piept, dar există și aici o explicație: „așa a vrut Dumnezeu”. Nu te poți certa cu Dumnezeu, așa a vrut El, drept urmare așa a fost să fie. La fel și cu copiii, nu le punem centura că urlă. Și când îi culegem dintre scaune, de sub scaune și din bord, „Dumnezeu a luat lângă el un înger/ niște îngeri”. Cu toate că scaunul ăla de copil plus centura salvează copiii chiar dacă mașina se face praf.
Suntem poporul care își pune cârlig de remorcare la mașină, că dacă intră unul în noi să-și facă radiatorul praf. Ce dacă șocul se transmite direct prin tija cârligului și ne face varză coloana de stăm ani în recuperare și abia ne mișcăm, I-AM FĂCUT MUCI MAȘINA DOBITOCULUI CARE A INTRAT ÎN NOI!
Am tot povestit asta, aveam o colegă în care a intrat un berilă iar polițistul venit să constate sinistrul (încă nu era vremea amiabilelor) i-a spus „vedeți ce se întâmplă dacă nu sfințiți mașina?”. Poporul român este cred singurul popor ce externalizează către Dumnezeu partea de risk management. Controale, asigurări, monitorizare, nimic, există acolo un Dumnezeu ce vede și intervine!
Să călătorim cât mai mult și cât mai departe.
Una dintre traumele transmise din generație în generație a fost trauma interzicerii călătoriilor. În comunism ți se aproba cu greu o deplasare într-o țară comunistă – de țări vestice nici nu vorbim, acolo primeai OK de călătorie doar dacă aveai ceva grade în Secu (cu câteva excepții, sportivi, olimpici etc). Drept urmare, puteai călători doar în țară. Însă dacă găseai un loc „verde” în pădure, puteai să faci un grătar și nu te întreba nimeni nimic. Asta dacă nu puneai juma de porc pe grătar, caz în care venea ilicitu’ să te ia la întrebări. Am parcurs cu bunicii mei drumul Oradea – Cluj – Sibiu – Brașov, și înainte și după Revoluție. Și apropo de Revoluție, 10-12 ani de la Revoluție tot mai aveai nevoie de viză ca să ieși din țară. Viză pe care o primeai foarte, foarte greu. Așa că vă dați seama că trauma există și acum recuperăm din greu, călătorind peste tot.
Paradoxul este că în loc să călătorim mult prin Europa, nemaiavând granițe în Schengen, vrem tot mai mult destinații exotice: Mexic, Cuba, Florida, New York, Hawaii, Caraibe, Maldive, Dubai, Abu Dhabi, Doha etc. Și nu mă înțelegeți greșit, ca om ce a călătorit mult, apreciez aceste destinații. Nu înțeleg însă modul în care lumea își asumă niște riscuri fără să aibă vreo miză palpabilă: bani, caritate, obligații. Înțeleg când ești vlogger și faci bani explorând destinații exotice; fanii și sponsorii așteaptă de la tine conținut, conținut pentru care îți riști viața calculat (insist: CALCULAT!). Înțeleg când ești membru într-o fundație sau asociație care merge să se implice în zone nasoale de conflict sau sărăcie cruntă, pentru a ajuta. Înțeleg când ai obligații – primești ordin, gen – să te duci. Nu înțeleg însă când te uiți la riscuri și zici „la reaq, mergem bre!”.
Șocul manifestării riscurilor.
După ce Trump l-a săltat pe Maduro, a spus clar către cine privește: Cuba și Iran. Ați ghicit, este plin de români în Cuba ce pun poze de pe plajele superbe de acolo. Nu trebuie să fii neapărat geniu ca să îți dai seama că nu este deloc bine să fii acum în Cuba, da? Nicio problemă, ai noștri ca brazii.
Dubaiul a fost „vândut” ca loc sigur de către toți agenții imobiliari ce promiteau un Eldorado al Orientului. Am fost în astfel de construcții în Dubai, nu m-aș muta acolo, nici la casă nici la apartament (din ăsta nou). Sunt subiectiv, am motivele mele, nu fac obiectul acestei postări. Însă lumea îl laudă ca fiind un loc deosebit pentru turism – și este! Însă Emiratele Arabe Unite se află în conflict cu rebelii yemeniți, cu care mai fac schimb de rachete din când în când. Asta așa, să mai temperăm din așteptările de „oraș sigur”. În al doilea rând, au reușit să se certe și cu saudiții, tot din cauza yemeniților. Deci înainte de a vorbi de Iran, vorbim de existența unui risc de schimb de rachete.
Revenind la situația de astăzi, era clar că Iranul va ataca obiective de interes pentru americani. Dubai și Abu Dhabi reprezintă astfel de obiective; da, poate exista o probabilitate mai mică de atac a unor obiective civile, dar ea totuși există. Unde erau românii noștri? În Dubai, Abu Dhabi și în tranzit în aeroport. Mai mult, erau nervoși la București că nu pot zbura către destinație.
Sunt aici multiple povești de o imbecilitate sinistră. Mulți au ales să se „refugieze” în aeroport, să „prindă” un zbor către țară sau altă destinație, cu toate că aeroportul este țintă militară sigură. Și a fost, drept urmare au fost niște răniți. În locul lor, degajam din aeroport și mă duceam în cel mai îndepărtat colț al Dubaiului, așteptând ridicarea stării de asediu.
O duduie, influensăriță, a rămas blocată la Riyadh, în Arabia Saudită. Voia să ajungă la Dubai. Și era furioasă că nu zboară nimic, și nu găsește transport spre Dubai. Adică spre zona de conflict. Vă zic, selecție naturală!
Mi-a intrat în feed-ul de Facebook povestea unei familii ce se dă cu duba prin Orient și se gândeau dacă să o ia acum prin Irak sau nu. Familie însemnând și copil mic. Români, da! Selecție naturală, selecție naturală, selecție naturală. Darwin ar fi mândru!
Revenirea la titlu.
„Cum ai venit, așa ai și plecat” – îmi povestea o prietenă că avea la birou o hartă unde colegii marcau țările prin care au fost. Minunat, doar că majoritatea veneau fix cum și plecau: proști bâtă. Nu experimentau nimic, nu înțelegeau nimic, erau pe bifat. Mergi să te lauzi, să creezi pizmă, cum o băncuță din România ne încurajează în luarea creditelor fix pentru acest nobil obiectiv.
Și când un risc se manifestă – te mușcă ceva gângănii prin destinațiile exotice prin care ai ars-o și nu ai asistență se specialitate, ai accident și stai într-o celulă fiindcă nimeni nu știe dacă ești sau nu vinovat (uneori nu contează), ești răpit de niște clanuri locale, nu îți poți exercita beneficiile de membru premium al sistemului de recompense al lanțului de hoteluri în care stai în Mexic că au venit cartelurile să dea foc la stațiune – reacționezi cu un „așa a vrut Dumnezeu”. Da, chiar dacă ți-a dat o serie de semne, tu ai insistat.
Și, dragilor, asta se numește „selecție naturală”. Uneori, înainte să facem alegeri, punem creierul la contribuție și încercăm olecuță de gândire critică. Știu, este greu, ne mai băgăm saliva înapoi în gură, dar trebuie să o facem.
