Șansa la neșansă

Citatul de mai sus a apărut într-un comentariu la o postare a lui Andrei, unde bunul meu prieten argumenta din nou (cum o mai făcuse) că România își urăște copiii. Este vorba despre o ură instituționalizată, unde copilul este umilit încă din momentul când se află în burta mamei. Gravidele sunt umilite în orice instituție în care se duc, fie ea privată, fie de stat – nu au scaune, nu li se dă prioritate, lumea le privește cu dezgust („când ți-a plăcut p… nu comentai”).

Copiii deranjează.

Dacă ai ghinionul ca copilul să se îmbolnăvească, intri în malaxorul sistemului de sănătate din România (suntem pe locul 2 în UE ca mortalitate infantilă). Când duci copilul undeva, deranjezi, când copilul țipă, deranjezi, când copilul se joacă, deranjează, când stă pe tabletă, de ce stă pe tabletă, când are opinii înseamnă că este tupeist, când nu are înseamnă că este mormoloc – șamd. Alocația pentru copii este o bătaie de joc, cum este și prima pentru naștere sau ce naiba îți dă statul. Apoi tot românii se miră că natalitatea a scăzut draconic (să vedeți ce iese din acest recensământ) și că cei care supraviețuiesc sistemului o șterg din România care unde vede.

Copiii cu probleme de sănătate deranjează maxim.

Și în România sunt copii cu probleme de sănătate grave, diferența este că sunt priviți cu milă și cu scârbă. Eram pe avion, veneam cu fiica mea de la Oradea, și pe avion erau pasageri o mamă cu un copil cu o afecțiune neuronală. I-am explicat copilului meu cam ce înseamnă acest lucru, de ce trebuie să se poarte natural, că este tot un copil și că merită iubit așa cum orice copil merită iubit, susținut și apreciat. Zece minute de explicații au făcut ca copilul meu, la ieșirea din avion, să îi zâmbească acestui copil, să îl întrebe ce face, să îl trateze normal. Restul se țineau departe de mămică și de copil, zici că se lua afecțiunea.

Bătrânii și-au trăit traiul, și-au mâncat mălaiul.

Aproape de fiecare dată când am revenit din Statele Unite, pe avionul de Europa – fie că ducea la Munchen, fie la Amsterdam, fie la Viena – erau pasageri în vârstă aduși de o agenție specializată de călătorii. Americani, dintre care cel mai tânăr avea vreo 80 de ani, ce călătoreau prin toată lumea. Odată i-am prins și pe zborul de România. În Estoril, lângă Lisabona, la hotelul la care stăteam era un grup de doamne în vârstă care anual se întâlneau într-o locație diferită. Călătoreau ca să trăiască. Am scris asta fiindcă în România „boșorogii” ar trebui să stea în casă, să nu ia locurile călătorilor ce chiar au treabă în transportul în comun, să nu stea la cozi că se mișcă greu, în general să se miște naibii mai repede că deranjează. Și dacă se poate, să moară mai repede să lasă moștenire odată casa aia.

Persoanele cu dizabilități să stea tot acasă.

Am lăsat această categorie la sfârșit fiindcă este cu adevărat fantastic cum Statul român și cetățenii săi urăsc persoanele cu dizabilități. Ce vedeți mai jos este o rampă pentru persoanele cu dizabilități, la un restaurant „de fițe” de la mare.

Avem butoi într-un capăt și bordură înaltă în celălalt capăt. Efectiv la mișto. Zilnic văd rampe făcute la mișto, unele la unghiuri de 45 de grade – să urce dă-i dracului! Eram anul trecut cu o trotinetă pe trotuare (nu țipați, era clasică, nu electrică), și nu aveam pe unde să merg. Fiecare trotuar avea gropi, denivelări, stâlpi tăiați etc. O persoană cu un cărucior efectiv nu avea pe unde să meargă – să stea acasă, dă-o dracului!

În România urâm orice categorie vulnerabilă de oameni – cerșetori, persoane deprimate, bolnavi etc. Îi urâm fiindcă au nevoie de ajutor și noi suntem comozi și nu vrem să îi ajutăm cu nimic, însă porcii ăștia de străini ne arată că ei pot și o fac, așa că ne simțim că suntem indolenți, nesimțiți, fără empatie. Așa că îi urâm pentru cum ne fac să ne simțim.