Ce facem noi cand gresim

Una dintre tâmpeniile transmise copiilor de către părinți și bunici este că este rușinos să greșești. Că doar proștii greșesc. Asta pentru a le corecta comportamentul. Însă efectul (logic) este că copiii vor face orice pentru a nu recunoaște că au greșit. Și astfel își dezvoltă tehnici de minciună, tehnici de a blama vina pe alții, vrăjeală etc. „Nu boss, nu eu”.

Am asistat în aceste zile la niște discuții foarte amuzante pe Facebook unde cineva care s-a prins că a fost prins cu greșeala a făcut orice pentru a muta discuția spre alte subiecte. Doar că indiferent ce făcea se afunda și mai rău. Cel mai simplu ar fi fost bineînțeles să spună „am greșit”, „am făcut o confuzie”, „scuze, my bad”. Nu. Fiindcă demonul ego-ului a învins îngerul rațiunii și cumva trebuia demonstrat că „nu boss, nu eu”. Logic că persoana a ieșit mult mai șifonată din discuție decât se aștepta, însă acesta este riscul când o iei pe arătură.

Cel mai important lucru pe care trebuie să îl înveți pe un copil este să recunoască când a greșit. Să spună ce a învățat din acea greșeală pentru nu fi repetată greșeala. Și da, pedepsele nu ajută aici fiindcă copilul se va învăța să mintă. Și peste ani va da de ăștia cu nas de auditor care știu foarte bine să pună întrebări și să nu lase subiectul până când nu îl întoarce pe toate părțile.

Mai nasol este când cel care pune întrebările este experimentat în PQ/PA. Miroase bullshit-ul de la 10km distanță. Și pune fix acele întrebări din care este foarte, foarte greu să ieși.

Este OK să spui că ai greșit. Chiar zilele trecute într-o conversație am înțeles greșit o frază și am acționat greșit. Mi-am cerut scuze, mi-am pus cenușă în cap. Sunt vremuri grele, comunicăm prost, greșim. Măcar să înțelegem când greșim și dacă se poate să nu repetăm greșeala. Cu toții învățăm continuu, și greșeala este parte a procesului de învățare.