Lumea vrea să facă bine. Cumva, noi oamenii, așa cum suntem ca rasă unică ce își distruge mediul înconjurător, semenii și viitorul, suntem mânați de bine. Avem „binele” sădit în ADN-ul nostru. „Poruncile capitale”, „virtuțile” se regăsesc în modul în care suntem programați în momentul în care ieșim din burta mamei. Niciun copil nu se naște om rău – dar poate deveni foarte ușor. Revenind – ne naștem buni și vrem să facem bine. Tindem natural să devenim virtuoși și să ne îndepărtăm de vicii. Însă, cumva, nu ne iese partea de execuție.
Oamenii sunt capabili de atrocități – nicio altă rasă nu are această caracteristică.
Dacă ne uităm la modul în care ne măcelărim unii pe alții, deseori fără discriminare și fără motiv, ne întrebăm cum naiba am supraviețuit și am crescut ca specie. Cuplând asta cu modul în care ne distrugem mediul înconjurător – au fost nații ce au dispărut în acest mod – problema devine chiar una interesantă.
Este destul să ne uităm la filmele din teatrele de luptă. Ne ridicăm privirea și vedem că suntem în stare să facem atrocități și în vreme de pace – discriminări, abuzuri, violuri, teroare, bătăi. Copii chinuiți, bătrâni chinuiți, femei chinuite – oameni vulnerabili peste care ticăloșii aruncă și mai mult necaz. Interesant cum facem acest lucru, închinându-ne apoi în templele diverselor religii Abrahamice care condamnă toate ferm astfel de comportamente. Dar o facem…
Și totuși, facem bine.
Cam așa am și supraviețuit și prosperat – după lungi perioade de rău pur, vin perioade de „bine”. Perioade de empatie, perioade în care oamenii își redescoperă sinele, fărâma aia de „fuflet” și vor să facă bine. Vor să se ajute unii pe alții.
Unii fac chestii minunate, alții fac chestii care îi pot duce direct în pantheonul eroilor naționali. Mihai Neșu este un erou național de la care avem cu toții de învățat. Un model de moralitate pentru toți românii. Și tot de la Mihai, avem de învățat cum a construit fundația, Centrul „Sfântul Nectarie” și programe de recuperare pentru copiii cu dizabilități și boli cronice. Fiindcă fără o abordare serioasă, programatică, matură și profesionistă, totul s-ar fi dus în cap.
Putem să vrem să facem bine, ajungând să facem rău.
În al doilea război mondial, pe măsură ce lagărele de exterminare erau eliberate, soldații încercau să îi ajute pe cei malnutriți dându-le de mâncare. Surpriza a fost că aceștia mureau. Astfel s-a descoperit „sindromul de realimentare” ce apare când o persoană malnutrită încearcă să mănânce normal. Corpul său nu mai funcționează cum trebuie, se schimbă echilibrul și bolnavul moare. De aceea reintroducerea alimentației se face treptat, la început cu diverse perfuzii, abia apoi, ușor ușor pacientul începe să mănânce mâncare.
Cu siguranță soldații au vrut să facă bine, dar nefiind specialiști, i-au omorât pe prizonieri – fără să vrea! Și nu este din păcate singurul exemplu în care oamenii dorind să facă bine, au făcut mult mai rău. Drumul spre iad este pavat cu bune intenții, nu-i așa?
De câte ori nu simțim nevoia ca atunci când auzim că un prieten suferă de o boală nasoală, să îi dăm sfaturi de tratamente, eventual naturiste? Credeți că îl ajută cu ceva sfatul nostru, după ce a fost la medic și are deja o schemă de tratament? În niciun caz! De câte ori nu dorim să ajutăm o prietenă depresivă, dându-i sfaturi de viață înțelepte, eventual și niște cărți? O ajută cu ceva – mult prea puțin față de sfatul unor specialiști, psihologi sau psihiatrii.
Vrem să schimbăm sistemele de educație, legislativ, instituțiile de forță, sănătatea – dar așa cum știm noi, că vrem să facem bine, la naiba cu specialiștii că doar ne încurcă!
Putem să vrem să ne facem că vrem să facem bine, pentru imagine.
Aici discutăm despre cea mai josnică formă de „bunăvoință”, cea necesară celui care dă, nu și celui care primește. Donațiile de gunoaie, show off-ul politicienilor ce se duc prin aziluri sau orfelinate cu ocazia alegerilor, mesajele vedetelor de susținere a unor părți combatante dintr-un conflict, fără a înțelege nimic din ele – totul este pentru imagine, pentru PR.
Pozele cu animale „cineva să îi salveze, cineva să facă ceva”, comentariile cu „Up” la o postare în care se solicită ajutor, pentru „a-i crește reach-ul” – toate intră la categoria „fac bine, dar pentru mine”.
Binele cu forța nu se poate.
Și toți țipă „dar vrem să facem bine!”, iar susținătorii strigă „lăsați-i să facă bine!”. Îmi amintesc de niște gabori imbecili și ticăloși care au trimis victima unui viol la violator să o violeze din nou, că nu erau dovezile concludente. Să poată extrage probe de spermă. Sunt absolut sigur că gaborii o duc bine în continuare, tot în sistem. Dacă te uiți la rezultat, l-au prins pe violator. Dacă te uiți cum, îți pui mâinile în cap și răcnești.
Când vrem să ajutăm oameni vulnerabili sau victime, avem nevoie de specialiști. De aceea există fundații ce muncesc din greu, programe speciale, psihologi, medici, consultanți, avocați etc. Ca să construiască astfel de programe, să găsească modalități legale prin care să le implementeze, să discute best practice-uri de la nivel mondial și să le adapteze pentru contextul local, să găsească suport politic.
Rolul specialiștilor.
„Lăsați-i să facă bine!”, strigă toți. Dar nu-și ia nimeni responsabilitatea dacă lucrurile nu ies bine… „nu știu, cineva trebuia să facă ceva, cineva trebuia să se implice mai mult”. Dacă zici „hey, dar am zis că o să bubuie”, primești feedback-ul „ai fost hater, nu i-ai ajutat”. Ok, ca specialist, ai venit cu sfaturi, dar nu ai stat pe capul lor să le și implementeze.
Între specialiști și păreriști există niște biblioteci, niște examene, niște nopți pierdute în studiu, mii de ore de practică, de interacționat cu alți specialiști. „Hey, pilotule, fă ceva cu turbulențele astea, mi se face rău, zbori oribil!” spune pasagerul, fără să înțeleagă ce naiba este turbulență, un curent de aer.
Mă uitam la bunul meu prieten Mihai Mănescu, cât efort a depus în lansarea portalului Mini Povești. O să ziceți „hey, Tudor, dar este doar un alt portal de povești!”. Nu, este un portal de povești construit de specialiști. Mihai este scenarist, traducător și autor. A absolvit Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”, ca scenarist și are și un doctorat acolo. Dar Mihai nu este singur în acest efort – poveștile sunt și citite (audio), există resurse de literație la fiecare poveste, lucrate de profesioniști. Toate resursele sunt gratuite, portalul a fost creat pentru a crește dorința copiilor de a citi. Să poată să înceapă de undeva pentru a li se stimula dorința de a citi.
La capătul opus, avem lumea care țipă la diverse inițiative „de bine” susținute de vedete, chiar dacă aceste inițiative riscă să expună persoanele vulnerabile și mai mult. Proiecte frumoase, „de imagine”, pe care nu le poți critica fiindcă vine mulțimea și țipă „lăsați-i să facă bine!”. Vrem bine, vrem bine, vrem bine!
Eu sunt mai bătrân. Eu am prins „oamenii de bine” din anii 90. Am și acum fiori pe șira spinării când aud termenul, sau când îl scriu. De aceea când au de inițiative „de bine”, mă uit cine le organizează. Dacă nu avem specialiști, sau detaliile sunt aiuristice, acea inițiativă nu este „de bine” deloc.
