De curând am adăugat încă o petală la buchetul vieții, ocazie cu care am ciocnit tradițional niște pahare, am primit tradițional niște cadouri și m-am gândit tradițional la înțelepciunea dobândită odată cu trecerea anilor, la nemurirea sufletului și la ce o fi dincolo.
Ca o paranteză, înainte de a intra în subiect, 40+ sucks fiindcă tot mai mulți dintre cei pe care îi cunoaștem – chiar și mai tineri decât noi – se duc dincolo și nu ne spun și nouă cum este acolo unde s-au dus. Nu ai cum să nu te gândești la cât de bine ești pregătit tu și la cât de bine sunt pregătiți cei care rămân aici pentru trecerea ta. Cât de bine ți-ai făcut datoria aici, astfel încât cei care rămân să poată să trăiască în continuare și să aibă toate mijloacele să își continue viața cât mai ok după ce nu vei mai fi.
Reîntorcându-ne la cele lumești, am primit și multe urări de „la mulți ani”, însă foarte puține telefoane cu urări. Mesaje, mesaje audio, mesaje pe WhatsApp, Facebook. Mulți care anii trecuți mă sunau au preferat să îmi dea mesaje. Analizându-mă, mi-am dat seama că la fel procedez – în foarte puține cazuri aleg să pun mâna pe telefon și să sun, și nu vorbim doar de urări ci cam de orice.
M-am apucat să studiez fenomenul, bănuind că lumea comunică din ce în ce mai puțin prin intermediul apelului clasic de telefon și din ce în ce mai mult prin mesaje, text, audio sau video. Un studiu din 2019 arată că 76% dintre mileniali și 40% dintre boomeri suferă de anxietate când trebuie să vorbească la telefon. Vă dați seama cam ce se întâmplă la generația Z.
Phone anxiety este mai reală ca oricând, oamenii preferă alte mijloace de comunicare versus apeluri telefonice. Sunt mai multe ipoteze aici, articolul din link-ul precedent prezintă câteva – teama de ce gândește celălalt, presiunea legată de timp, teama de a fi judecat și așa mai departe. Nu le detaliez, dar cred că există și alți factori care „încurajează” comunicarea prin intermediul mesajelor, cum ar fi faptul că o astfel de comunicare este asincronă: lansezi mesajul, nu trebuie să aștepți un răspuns iar dacă acesta vine, nu trebuie să răspunzi imediat la el. Nu ai niciun fel de presiune legată de timp.
De asemenea, aplicațiile de mesagerie permit schimbul de conținut multimedia și atunci de ce te-ai chinui să vorbești la telefon? Cumva evoluția este una naturală, însă ce te faci când trebuie să vinzi ceva cuiva care se simte mai confortabil să vorbească la telefon? Și aici cei din generația Z vor fi dezavantajați fiindcă efectiv nu au uneltele ca să își gestioneze anxietatea și au nevoie să învețe tehnici de vorbit la telefon, tehnici pe care noi, cei din generațiile mai vechi le-am învățat „natural”.
Da, este mult mai comod să vorbim pe mesaje, mai puțin lipsit de anxietate și în curând vorbitul la telefon, așa cum îl știm, va deveni „nișă” versus mainstream. Însă cred că vorbitul la telefon păstrează ceva „romantic” în el – să auzi doar vocea unei persoane dragi, creierul tău să își închipuie ce gesturi face, dacă își trece mâna prin păr sau nu, dacă zâmbește, dacă este tristă, dacă îi curg lacrimile…
Nu vei putea niciodată alina durerea sau supărarea unei persoane doar cu niște mesaje seci text, video sau audio. Va trebui să îți învingi anxietatea și să suni, să arăți că îți pasă cu adevărat. Când scriu acest articol, ne apropiem de Paște. Mulți dintre noi sunt singuri și vă spun eu, vor aprecia mult mai mult un telefon decât niște mesaje.
Și de aceea apelul audio va continua să existe, așa pe nișă, dar va continua să existe.
1 comentariu Adaugă comentariu