Airplane mode

Nu am înțeles niciodată de ce marile linii aeriene au ales să „învețe” de la operatorii low-cost, scăzând calitatea produselor servite la bord (într-un final eliminându-le complet pe cele gratuite), a serviciilor și scăzând și dimensiunea spațiului dintre rândurile de scaune, de zici că zboară doar copii cu ei.

Cum se zbura „pe vremuri”.

Am fost destul de norocos să prind „vremurile bune” la Tarom, la Air France și la Alitalia. Lufthansa a fost nașpa dintotdeauna, KLM a rămas constant. Erai servit cu o bomboană la decolare, apoi venea un mic dejun (omletă) sau prânz, băuturi gratis pe tot zborul. Ah, era să uit, am avut o experiență similară totuși, recent. Pe British Airways, la business class. În rest, low cost la tot poporul.

Sunt atât de bătrân încât am prins vremurile când se fuma pe avion. Serios, locurile din spate erau locuri destinate fumătorilor – pe avioanele mai vechi mai găsim încă scrumiere în cotiere. Nu puteai fuma la decolare sau la aterizare, în rest, trai nineacă, dă-i și fumează. Și dacă erai fan Gauloises Blondes (fără filtru) sau Camel (tot fără filtru), se bucura tot avionul.

Odată cu apariția walkman-ului au apărut și căștile așa că te puteai bucura de un album de muzică fără niciun stres.

Zborul este o experiență.

Odată cu intrarea masivă a „iegzperților” veniți cu patalamale de mari analiști, ce cunoșteau aviația din cărți, au apărut concepte-cancer precum „do more with less”, „cutting costs”, „optimisation”. Concepte care pe hârtie arătau bine dar care au fost implementate cu fundul. Astfel, pasagerii s-au putut „bucura” de spațiu redus între scaune, de lipsa opțiunilor la mic dejun/ prânz/ cină, apoi de lipsa completă a micului dejun/ prânz/ cină, de limitarea bagajului de mână și de cală dar și de alte idei crețe.

Cumva zborul a devenit dintr-o experiență un stres – oare zburăm? Oare o să avem vecini de scaun nașpa? Oare mă lasă pe avion cu sandwhich-ul ăsta? Oare încap în scaun? Oare o să pută?

Zborul a devenit un stres și o experiență nașpa end-to-end, de la checkin, la boarding, la zbor, la aterizare, preluare bagaj, formalități vamă etc. Nașpa. Aeroporturile arată precum autogări de orașe muncitorești cu prețuri de George V din Paris.

Airplane mode.

Obișnuiam să intru în „airplane mode” încă de dinainte de a apărea opțiunea la telefoane. Mă deconectam de la lumea reală, îmi imaginam cum va fi decolarea, zgomotul motoarelor la decolare, rotația, urcarea, privitul norilor, golurile de aer, aterizarea. Invariabil urcam cu un zâmbet pe buze și abia așteptam această experiență.

Airplane mode însemna că tot ce urma să fac pe zbor era să mă bucur de zbor. Sucuri, gustări, un pahar de vin poate, cititul unei cărți, privitul unor filme (pe zborurile transatlantice).

Țin minte că erau tăntălăi la corporație care ne dădeau materiale „să le citim pe avion”. Fiindcă da, cel mai inteligent lucru pe care îl puteam face, în loc să mă bucur de priveliște, era să stau cu ochii benoclați în materialul propagandistic. Poanta este că nu citeam aceste materiale nici după ce aterizam, le băgam direct la reciclat, gata tocate (ni le și dădeau print).

Bring Back The Charm.

Vreau să văd o linie aeriană curajoasă care să creeze o configurație cu scaune comode, cu spațiu la picioare, cu o „experiență” completă de zbor, ce include gustări, băuturi, lume bună. Ceva care să merite banii, dincolo de „ajung din punctul A în punctul B și sper să nu am traume după aia”. O experiență gen „Orient Express”, unde oamenii vin să dea bani să retrăiască „the good ole’ times”, în care să nu conteze doar destinația ci experiența. O experiență specială de achiziție bilete, check-in, boarding, zbor, debarcare, preluare bagaje.

O experiență în care liniile aeriene să nu mai dea vina pe operatorii de la sol, pe echipaje întârziate, o experiență în care pasagerii să se simtă așa cum se simțeau pasagerii pe vremuri: speciali.

Dacă tot zburăm, măcar să avem și opțiuni aspiraționale, care să ne facă și inimile și mințile să zboare.