Omul nu a fost făcut să trăiască în întuneric. Întotdeauna noi, oamenii, am căutat lumina. Fie că ne bucurăm de soare, fie că noaptea ne uităm la cerul înstelat, suntem făcuți să nu putem trăi în întuneric. Minerul care lucrează toată ziua în mină abia așteaptă să vadă soarele să se bucure de el. Cei care stau încarcerați, când sunt eliberați abia așteaptă să vadă lumina soarelui. Chiar și când unul dintre noi pleacă dincolo spunem „călătorește în Lumină”.
Și totuși, parcă un întuneric tot mai greu se lasă peste noi…
De ce Lumină?
În vechile cărți, Lumina înseamnă credință, înțelepciune, rațiune, caritate, bunătate, toate laolaltă. În civilizațiile antice, alea de au construit piramide, de au făcut hărți astrale, de au formalizat matematica, arhitectura, fizica, chimia, medicina, de au creat lucrări de artă fantastice, spiritualitatea nu era separată de știință ci mergeau „mână în mână”. Înțelepții au înțeles faptul că nu ai cum să fii un om complet fără să crezi în ceva suprem, în valori transmise din generație în generație, în caritate și în nevoia de a evolua continuu.
Religiile lumii, în special cele abrahamice, au evoluat de-a lungul timpului, odată cu evoluția științei, odată cu descoperirile făcute, odată cu omenirea. Da, există perioade întunecate în fiecare din aceste religii, însă lumea trebuie să înțeleagă principiile de bază, virtuțile și să lupte a le practica. Iar cei ce doresc mai mult, pornesc într-o călătorie foarte dificilă, de găsire a Luminii interioare.
Călătoria eroului.
Căutătorul pășește pe un drum prin amurg, atras de un răsărit invizibil. În filosofia ezoterică a Hermetismului, lumea de sus și lumea dinlăuntru se oglindesc una pe alta – „Precum jos, așa și sus; și precum sus, așa și jos” – iar în această reflexie cosmică Lumina simbolizează adevărul divin. Sufletul tânjește după această Lumină ca un fluture de noapte după o stea, simțind că strălucirea ce scânteiază în ceruri arde, totodată, ca o scânteie în inimă. De la alegoria platoniciană a peșterii la Tăblița de Smarald a lui Hermes, înțelepții au arătat că, pentru a afla adevărul, trebuie să ne întoarcem atât înlăuntru, cât și în sus.
Platon vorbește despre un „ochi al sufletului” în fiecare om, o vedere lăuntrică „mai prețioasă decât zece mii de ochi trupești”. Prin această privire subtilă, formele adevărului se dezvăluie dincolo de umbrele pâlpâitoare ale lumii. Căutătorul hermetic ridică astfel ochiul sufletului spre „lumina universală care luminează toate lucrurile”, încredințat că descoperirile din adânc vor reflecta gloria de sus. În această călătorie sacră către iluminare – către gnosis – sufletul însuși devine un peregrin al Luminii.
Călătoria spre Lumină trece prin Întuneric.
Totuși, trecerea nu este la fel de simplă ca pășirea în soarele amiezii. Drumul spre iluminare șerpuiește prin nopți ale sufletului. Carl Jung, cufundat în alchimie și mistere lăuntrice, observa că „nu devii luminat imaginând figuri de lumină, ci făcând conștient întunericul”. Pelerinul trebuie să înfrunte umbrele interioare – ignoranța, frica, eul – căci acestea sunt vălurile ce eclipsează lumina lăuntrică. În termeni hermetici, plumbul primei materii (eul neșlefuit) trebuie transformat prin creuzetul experienței în aurul spiritului. Fiecare coborâre în întunericul intern este o treaptă alchimică, decojind straturile iluziei pentru ca strălucirea ascunsă să răsară. Lumina interioară, asemenea soarelui dimineții, colorează mai întâi cerul în albastru‑întunecat înainte de a urca. Gândurile lui Jung sunt redate și de către Frederic Lenoir într-un interviu superb, unde spune că această călătorie în interior este un proces alchimic, unde trebuie să îți vindeci rănile interioare. Această purificare dureroasă duce la gnosis, cunoașterea directă a sufletului – reaprinderea treptată a scânteii divine până devine flacără.
Lumina este în fiecare din noi.
Pe măsură ce întunericul este stăpânit, „strălucirea veșnică” sigilată în inimă își așteaptă eliberarea. Neoplatonicianul Plotin compara rafinarea sufletului cu sculptarea unui chip din marmură: trebuie să cioplești surplusul, să lustruiești asperitățile și să „aduci lumină peste tot ce este acoperit” până când „splendoarea divină a virtuții” irumpe. Cu alte cuvinte, sufletul trebuie să devină receptiv la divin. „Niciun ochi n‑a văzut soarele dacă nu a devenit mai întâi asemănător soarelui”, scrie Plotin. Pentru a privi cea mai înaltă Lumină, sufletul trebuie să crească în asemănare cu aceasta. Prin Virtute, căutarea adevărului și contemplație, ochiul lăuntric este spălat limpede și „re‑iluminat” iar sufletul se adună într‑o singură rază îndreptată în sus. În sfârșit, descoperă că Lumina pe care o căuta era mereu atât transcendentă, cât și imanentă – pogorând din ceruri și răsărind înlăuntru. În spirit hermetic, macrocosmosul universului și microcosmosul sinelui se împacă într‑un unic adevăr luminos.
De ce să continuăm acest drum greu?
La apogeul acestei căutări mistice, hotarul dintre căutător și Lumină se dizolvă. Sufletul, cândva bâjbâind în beznă, devine el însuși purtător de lumină. În ecou, vocea poetică a lui Nietzsche a intuit metamorfoza: „Trebuie să ai încă haos în tine pentru a da naștere unei stele care dansează”. Din frământarea lăuntrică se naște o nouă strălucire – steaua dansatoare a unei conștiințe iluminate. În cele din urmă, căutarea ezoterică a Luminii îl conduce pe căutător să descopere că Lumina și căutătorul au devenit una. Precum sus, așa și jos: zorii divini care răsar pe boltă răsar și în suflet. Spiritul individual se unește cu Sursa cosmică, strălucind cu adevărul că „toate lucrurile există în și emană din Unul”. În această unire sacră, lunga călătorie își găsește acasă – sufletul, cu ochii ridicați spre Soarele etern, se scaldă în lumina gnosis‑ului, trezit în sfârșit în Lumina care nu apune.
Și totuși, cum învingem Întunericul?
Fiecare Lumină aduce Speranță. Fiecăruia dintre noi îi este îngăduit să spere. Din păcate, răul s-a întins în lumea noastră și mulți dintre noi închid ochii acceptând întunericul și bâjbâind în el. Sărbătoarea creștină a Sfintelor Paști este un moment în care lumina luminează și întunericul nu o poate cuprinde. Lumina care circulă din mână în mână simbolizează speranța și încrederea în vremuri mai bune. Ca să le facem mai bune însă, trebuie să practicăm virtuțile, nu doar să vorbim despre ele. Să fim noi mai buni, nu doar să așteptăm de la alții să fie mai buni. Să învingem Întunericul împreună, prin Lumină.
