De ce nu ne place de Simona Halep

Recenta victorie a Simonei Halep la Tribunalul de Arbitraj Sportiv (dau link către Mircea Meșter fiindcă după părerea mea el este cel mai bine documentat jurnalist pe subiectul Halep) a reactivat vechii hateri ai Simonei care au și început să comenteze, așa cum relatează Mihai Vasilescu, zicând chiar și că „i-a făcut drogata și p-ăia de la TAS”.

Simona a căzut în noroi, dar s-a ridicat.

Era un banc vechi, ce zicea că în Iad erau cazanele cu francezi, americani, italieni, toate păzite de diavoli să nu iasă păcătoșii din ele. Doar la cel cu români nu era niciun fel de pază, că se trăgeau românii unii pe alții înapoi în cazan. Nu am să generalizez la întreg neamul, dar foarte mulți români sunt frustrați efectiv de succesul altora. Și mai precis de succesul muncit, muncă pe care ei nu ar putea-o realiza nici în 1000 de vieți.

Da, mulți îi admiră pe țepari, pe combinatori, pe politicienii hoți care se îmbogățesc rapid fără multă muncă. Admirația „norocului” este definitorie pentru acești oameni ce ar face orice ca să aibă și ei bani. Orice în afară de a munci, bineînțeles. Drept urmare, succesul prin muncă îi frustrează fiindcă nu îl înțeleg. Ce, și el muncește? Da, 2-3 ore pe zi, în rest „pauzele mici și dese, cheia marilor succese”, ieșiri la țigară, pauză de două ore la masă etc. Și vine asta mică și ne arată că lucrează jdemii de ore bătând în mingea aia, antrenându-se, pierzând și revenind, pierzând și revenind, câștigând într-un final. De ce nu vrea să stea în noroi, alături de ei, plângându-se de condițiile mizere, de hoți, de politică, de colegi, de piloși, de piață, de economie etc? De ce se tot ridică?

Reziliența, o calitate admirabilă pe care o detestăm.

Reziliența nu înseamnă doar să reziști presiunilor. Înseamnă că atunci când cazi, găsești destulă energie să te ridici și să continui. Să fii perseverent. Să nu te lași pradă deziluziilor. Să poți să treci peste dramele ce te afectează și să continui să mergi înainte.

Vedem la televizor mulți tineri ce au succes în antreprenoriat, în start-ups și îi admirăm și vrem să fim ca ei. Până aflăm că dorm 3-4 ore pe noapte, că trag la limita supraviețuirii și că mulți dintre ei nu supraviețuiesc. Nu vorbim de firmele lor ci chiar de ei, ca antreprenori. Mor de surmenaj. Poveștile lor nu se aud, se aud doar poveștile câștigătorilor, a celor ce „supraviețuiesc” și au succes. Munca din spate însă nu o vede nimeni. „Da, puiul mamii, tu vei fi următorul Steve Jobs”. Doar că nu, puiul mamii nu va fi niciodată un Steve Jobs decât dacă are tenacitatea și nebunia lui Steve Jobs – și poate nu neapărat ai dori să o aibă.

Însă reziliența presupune să te ridici. De fiecare dată. Pici, te ridici. Pici, te ridici. Pici, te ridici. În sport, în viață, în afaceri. Pici, te ridici. Fiindcă ai în tine reziliență.

Simona Halep nu respectă tiparul româncei.

Simona Halep este o femeie matură, independentă. A avut și curajul să divorțeze într-o țară în care femeia este considerată „by default” de vină pentru un divorț. Și dacă nu este de vină, eticheta de „divorțată” este una considerată jignitoare. Simona Halep nu a făcut copii, deci nu este o femeie „împlinită” – îmi spunea o prietenă că pe un grup de țoale second-hand o administratoare a spus fix această frază. Nu legată de Simona, ci de femei în general.

Simona Halep nu ne vorbește de cratiță, nu ne vorbește de țoale, nu ne vorbește de chestii zen. Nu te „împiedici” de cugetările ei pe Facebook. Însă te împiedici de voința ei, de faptele ei, de dorința ei de a continua să facă performanță.

Fiindcă Simona Halep a decis că nu îi încheie un tribunal cariera, ea și-o va încheia. Când va dori ea. Și aici putem cu toții învăța.