Românii despre români

Am avut niște aventuri cu zbor anulat la British Airways, mutat pe alt zbor după-amiaza, șamd. Cum uneori în viață lucrurile se leagă, am avut privilegiul să stau lângă o mamă și fiica ei, plecată de 30 de ani din România (mama, fiica este naturalizată în UK), care se întorceau dintr-o scurtă și eficientă vizită în România. Fiica nu mai fusese în România de 14 ani, și din perspectiva unei tinere de 20 de ani i s-au părut multe lucruri contrastante.

Am vorbit enorm de multe – de la istorie, la filozofie, la politică, la trafic rutier, la cum funcționăm noi ca români în România versus cum funcționăm în UK, la misoginism și Andrew Tate și cum există deja un curent internațional de susținere a ipochimenului, cu efecte cumplite (există ghiduri pentru părinți deja cum să gestioneze subiectul Andrew Tate cu copiii lor) – în sfârșit, am subiecte de blog până la sfârșitul anului. Însă astăzi vreau să vorbesc despre cum sunt văzuți românii de români.

Deziluzionați.

Românii, din perspectiva vecinei mele de scaun, au cam abandonat orice luptă. Se plâng, se plâng mult, dar nu mai fac nimic. Nu mai protestează, nu se mai bat pentru drepturi, nu se mai luptă să corecteze nedreptățile. Stau într-o melasă spirituală, într-o apatie și letargie din care nu mai găsesc niciun motiv să iasă. Românii prezintă românilor dar și străinilor o imagine cu o Românie coruptă, plină de sinecuri, de corupți, de beizadele criminale, cu un stat capturat dar le vine greu să răspundă la întrebarea „și totuși cine credeți că vine să vă salveze?”. Drept urmare, plutim în această melasă așteptând să se întâmple CEVA.

Încrâncenați.

Din primul moment în care deschidem ochii, creierul nostru intră pe modul „fight or flight”. Știm că pe parcursul zilei se vor întâmpla chestii care ne vor enerva, ne vor înfuria, ne vor îndurera, ne vor revolta. Și atunci intrăm în modul de luptă – ne punem „armura”, „coiful”, unii și „spada” și ieșim în lume. Știm că cineva ne va tăia calea în trafic, se va înghesui în noi în metrou, autobuz sau tramvai, știm că tot în trafic o mașină aproape ne va călca pe trecerea de pietoni. Femeile știu că vor fi fluierate, agresate, uneori chiar și atacate și că nimeni nu va face nimic. Și atunci nu mai zâmbim. Te uiți pe stradă, lumea stă fie cu capul plecat, fie nervoasă, în trafic la fel, în transportul în comun la fel. Greu ne dăm jos „armura”, de obicei când ajungem în sânul familiei, în „safe zone”. Și apropo de asta…

Ne retragem în celula familiei și în bula noastră.

Unul dintre cele mai grave efecte ale evoluției noastre ca popor este că am ajuns să nu prea ne pese de aproapele nostru. Cu unele excepții, cazuri grave care ne activează gen tragedia de la Colectiv sau recenta tragedie de la Crevedia, sau migrația din primele zile a refugiaților ucraineni când românii au făcut magie și s-au unit pentru a dona sânge, pentru a ajuta, pentru a face fix ceea ce statul român nu face, ne „închidem” în safe zone-ul nostru, în celula familiei. Am ajuns să ignorăm tragediile mai mici și să zicem „asta este, măcar nu mi s-a întâmplat mie”. Ne revoltăm doar când nouă ne ajunge cuțitul la os și ceva ne afectează direct. În rest, suntem cam apatici cu suferințele fraților noștri.

Ignoranți.

Numărul uriaș de tragedii din ultimii ani a ajuns să ne facă să devenim ignoranți. Nu mai suntem șocați de numărul mare de morți de pe șoselele României, nu mai suntem șocați că suntem primii la infecții nosocomiale, la morți în spitale ce puteau fi salvați, la accidente de muncă, la speranță redusă de viață etc. Ni se pare doar o altă știre și din păcate mulți nu ne mai șocăm. De exemplu, ieri a avut loc o tragedie cumplită pe autostrada A1, un microbuz cu 5 oameni a fost făcut praf între două TIR-uri. Eram în taxi, mergeam spre aeroport și la postul de radio VJ-ul a zis ceva de genul „Poliția comunică că toți pasagerii microbuzului aveau leziuni incompatibile cu viața. Ok, să vedem ce muzică punem acum!”. Da, asta m-a șocat, tragedia în sine nu. Când am povestit acest lucru doamnei, am văzut pe fața fiicei dânsei, fata având +20 ani, șoc și groază. Groază reală, mintea ei nu putea cuprinde că într-un accident auto pot să moară 5 oameni. Mintea ei s-a gândit la rudele lor, la șocul aflării veștii de către aceștia, la copiii lor, la părinții lor. Și pentru ea acest lucru era îngrozitor.

Românii din afara României iubesc România.

În marea lor majoritate, românii își iubesc țara. Vor să ajute dar fie nu știu cum, fie nu sunt lăsați. Programe făcute de mediul privat, precum Repatriot de la Romanian Business Leaders, sunt picături într-un ocean. Trebuie o implicare mai mare și acest lucru se poate face doar din partea Statului român. Și dacă oamenii buni și cu inițiativă nu devin Statul, avem toată șansa să dispărem ca națiune. Viitorul nostru este sub semnul întrebării.