Românca

Când citești în literatura și istoria română despre femei, afli despre personalitățile Babei Dochia, a mamei lui Ștefan cel Mare, afli de Ecaterina Teodoroiu, de Agripina – femei luptătoare, ce nu se sfiau să facă „treburi de bărbați”, să ia arma în mână, să lupte. Superwomen, conform ethosului românesc, ce nu acceptă violența, dominația bărbaților, abuzurile și așa mai departe.

Imagine versus realitate.

Femeia comunistă era prezentată de Partid în fix același mod – o luptătoare care la nevoie putea să pună mâna pe armă (în comunism și femeile făceau stagiul militar) să apere Patria. Asta era imaginea… în realitate, vorbim de o societate retrogradă, în care rolul femeii este să se mărite și să facă copii, să aibă grijă de bărbat, de copii și de casă, să facă curat și să gătească. Da, comunismul i-a permis (obligat) româncei să muncească ce job-uri vrea, dar fără să renunțe la celelalte obligații. Și da, i-a interzis să facă avorturi, ceea ce a dus la umplerea orfelinatelor și la nenumărate decese cauzate de avorturi improvizate. Dar despre asta nu se vorbește, oricum generația decrețeilor „nu este cool”, cum spuneau reprezentanții aripii de tineret a unui partid-osciloscop.

Real, românca a rămas la fel de hărțuită și abuzată ca înainte de Revoluție, ca în perioada interbelică, ca în secolul trecut. Eram odată la o masă cu câțiva angajați de la un client, printre care și un project manager care spunea senin că „ce tot insistă Bruxelles-ul cu legi de astea ce nu se potrivesc românilor, precum GDPR? Că uite, și asta cu violența împotriva femeilor, românul își bate nevasta și asta este”. Bine, ghinionul lui a fost că GM-ul era femeie și well… n-a mai fost project manager.

Mișcarea feministă română.

Sunt multe organizații ce ajută femeile abuzate să treacă peste traume. Poveștile auzite acolo sunt de groază – bătăi, violuri, abuzuri emoționale, abuzuri sexuale etc. Povești ce te fac să iei maceta și să aplici legea talionului fără prea multe discuții.

Ce lipsește însă României este o mișcare feministă închegată, inclusiv pe plan politic. Am avut prim-ministru femeie, vice-prim-ministru femeie, președinte al Senatului femeie, ministru de Justiție femeie, ministru de Interne femeie și tot așa. Ca tată de fată, am cerut în mod repetat legi mult mai dure împotriva abuzurilor, legi draconice, aplicate draconic. Ca în Spania. Mi s-a repetat că „acum nu este momentul” – de ce acum nu este momentul?

Fiindcă aceleași practici au loc și în cadrul partidelor – la reuniunile de partid, la întâlnirile de tineret, la diversele activități – femeile sunt hărțuite, abuzate, uneori chiar violate. Și tac, fiindcă li se spune sau li se sugerează să tacă, dacă vor să aibă o carieră în politică. Și toți știu și toți știu cine sunt prădătorii sexuali.

De aceea mișcarea feministă română nu are nicio șansă, fiindcă este sabotată chiar de „membrele” ei ce nu fac nimic pentru a înăspri legislația sau aplicarea ei.

Mentalitatea de sclavi.

Toți știu. Toți știu cine sunt prădătorii – în școli, în politică, în instituțiile publice, în privat. Sunt cunoscuți, unii au trecut prin diverse acuzații și procese, toți sunt OK și relaxați. Legislația este proastă și îi protejează pe acești ticăloși și nu poți să-ți iei legea în mână și să faci chestii că abia atunci ajungi la pârnaie.

Tații de fete și femeile din România au fix două soluții: activismul politic sau plecatul din țară. Altfel, devin victime. Mie îmi este clar că nu va lupta nimeni pentru drepturile fiicei mele, de aceea fac eu ce pot. Păstrez deschisă opțiunea emigrării, fiindcă dacă în 2-3 ani nu se schimbă legislația și/sau aplicarea ei, nu am să permit ca fiica mea să devină victimă și eu să ajung la pușcărie.

Din păcate, mentalitatea de sclavi ce ne-a ținut cu capul plecat generație după generație îi transformă pe toți în victime. Lumea nu mai vrea să protesteze, să lupte, să facă activism. Nenumăratele eșecuri ale protestelor mari din România a dus poporul într-o letargie sinistră. Cât timp ai mâncare în casă, căldură sau răcoare, totul e ok.

Toți știu și tac.

Aud deseori opinii „dar de ce nu a spus atunci?”. Fiindcă trauma era foarte mare, fiindcă o victimă în momentul în care vorbește despre un abuz, viol, hărțuire efectiv retrăiește acele clipe, din nou și din nou. De aceea majoritatea violurilor nu sunt raportate. Autoritățile nu știu să gestioneze, eliberează violatorii, spun victimelor că exagerează și tot așa. Dar toți știu.

Cazul Bulai este unul de manual, toți știau. Ador cum profesorii din SNSPA au făcut scrisoare ca ipochimenul să fie dat afară. Logic, fiindcă a fost expus, nu fiindcă a făcut – este clar că toți știau. Inclusiv doamna Miroiu, care și ea a fost expusă că l-a protejat pe prădătorul sexual Marius Pieleanu. Știa și a tăcut și a acoperit.

Aceste abuzuri au loc peste tot – repet, și în mediul privat, în corporațiile ce au reglementări clare anti-harressment, în instituții publice, peste tot. Și peste tot lumea tace – uneori se mai expun cazuri de prădători sexual prin corporații, dar are grijă Compliance-ul să pună batista pe țambal și să-l zboare pe ipochimen, eventual cu un severance package frumos, să fie bine, să nu fie rău.

Lupta trebuie să înceapă.

România doarme și este momentul să se trezească. Sunt două opțiuni – lupta sau plecatul. Continuatul în această mocirlă morală nu este acceptabil. Eu îmi fac datoria, sper să nu fiu singurul.