Povestiri de vârsta a doua

Privind spre podoaba-mi capilară (aproape) nulă, bronzat fiind, trecut de middle-life crisis pe care am savurat-o pe la 30 de ani, cu greu realizez că sunt deja un bărbat la vârsta a doua ce trebuie să își schimbe „rutina zilnică” (despre care nimeni nu m-a întrebat nimic, așa că nu vă spun nimic că nu sunt ghicitoare în cărți ca azi să mă dau cu roșeposai și mâine cu nu știu, Nivea să zicem). Sunt câteva elemente ce îți indică vârsta a doua și ți-o indică destul de bine.

Scaunele sport și suspensia tare nu mai sunt pentru tine.

Oricât le place flăcăilor aflați la a doua tinerețe să se laude la puștoaice cu super-sportivele cu suspensii tari și scaune sport, nu fac față unui drum de 5-6 ore fără o oră de masaj la chiropractician. De la vârsta asta savurezi altfel o mașină cu masaj în scaun, cu scaun comod, cu spațiu interior, care pe cât posibil îți oferă siguranță (la cum conduc kamikaze romulani pe șosele) versus senzații tari.

Vacanțele în țări exotice dor când trebuie să călătorești mult.

Mi-am rezervat niște bilete de avion pentru niște călătorii de business, și mă bucuram că la una din ele am reușit să prind un preț bun la business class. Cu groază mă uit însă la o călătorie din două segmente, cu pauză de 3-4h între zboruri (cine știe, cunoaște), cu un total de vreo 9h de zbor. Orice segment mai lung de două ore la economy „doare”; și nu este o fiță, scaunele de economy au devenit din ce în ce mai incomode iar spațiul la picioare a devenit din ce în ce mai strâmt.

Îmi amintesc cum zburam 10h către Statele Unite, nu pot decât să mă gândesc că acum aș prefera să mănânc covrigi câteva luni doar ca să îmi permit bilete de business versus să mai stau 10h la economy. Este și motivul pentru care nu zbor cu low-cost-uri, fac foarte urât pe scaunele alea înguste.

În vacanță vrei să vezi multe versus să zaci.

Deși logica pare că cu cât înaintezi în vârstă vrei să te miști mai puțin, realitatea este că în tinerețe zăceai mai cu pasiune pe plajă pe principiul „tot aici vor fi locurile astea și când voi reveni” în timp ce la vârsta a doua te gândești dacă în contextul războiului, al crizei economice și al transformărilor climatice vei mai avea șansa să vezi aceste locuri. Așa că vrei să stai cât mai puțin la zăcut și cât mai mult să vezi chestii, să savurezi experiențe, să îți faci amintiri.

Foștii tăi colegi intră la pensie, iar copiii lor devin părinți.

Tocmai am observat la o fostă colegă cu care sunt bun prieten că a pus ceva legat de pensie pe Facebook. Mă întrebam ce legătură are pensia cu ea când am realizat că deja este bunică, are doi nepoți și nu m-am văzut cu ea de vreo 10 ani. Copiii altor foști colegi sunt deja părinți, au terminat școala și sunt deja la facultate, se însoară, își construiesc cariere. Mai ieri îi mângâiam pe creștet la petrecerile de firmă făcute cu familiile.

Formațiile care s-au lansat în tinerețe acum sunt considerate clasice.

Auzeam la radio o reclamă la concertul Trooper care împlinește 20 de ani de la lansarea primului album. Say what? Pentru mine Trooper au fost boboci ai rock-ului românesc, cum adică 20 de ani de la lansarea primului album? Și mi-am dat seama că Trooper are deja peste 25 de ani de activitate, Bucovina peste 20, Byron 16. Mi-am amintit că și OCS a făcut deja 25 de ani de activitate, mai ieri fredonam în facultate piesa nou lansată Oda (în Piața Romană). Toate aceste formații pentru mine erau boboci, acum sunt clasici. Băi nene, ce s-a întâmplat aici?

Oamenii dragi pleacă.

Dacă până acum erai obișnuit să plece cei mai în vârstă decât tine, acum îți pleacă și cei de vârsta ta. Multe AVC-uri, tumori, infarcturi, accidente. Vorbești cu câte un prieten „hey dar ce mai face X?”. Și X nu mai este. Damn, mai ieri eram la bere, ce naiba?

Revenim la regula zero: adio pensie.

Eu am conștientizat că voi fi parte din generația care nu va vedea niciun fel de pensie. Cumva este logic, populația a îmbătrânit, nu mai sunt bani pentru oamenii care vor ieși din câmpul muncii. Este matematică pură. Drept urmare, mă pregătesc pentru acele vremuri muncind acum cât pot, pentru ca mai târziu să pot culege roadele muncii mele. Pentru a putea avea grijă de cei dragi, pentru a-mi putea pune pe un drum corect copilul.

Părinții nu trebuie să se sacrifice pentru copii. Și nu trebuie să aștepte de la copii să se sacrifice pentru ei.

Dorința mea este ca copilul meu să poată să își construiască viața pe care o dorește folosindu-și valorile căpătate acasă și cunoștințele căpătate în afara casei (școală, internet, cărți etc). Asta nu înseamnă că îi las case, terenuri, averi etc, ci îi las strict ce are nevoie pentru a porni pe propriul drum, avându-l pe tati care să îi mai sufle din când în când în aripi. Bineînțeles că părintele este acolo ori de câte ori copilul are nevoie de el, dar scoatem din ecuație termenul de „sacrificiu”. Destui s-au sacrificat pe altarul obligațiilor și a cutumelor din trecut.

Vine vârsta a treia?

Habar nu am ce vine, este foarte greu astăzi să prognozezi ceva. Știu doar că simt un echilibru, precar cum este, știu că sunt pregătit să cad, să sar, să cad, să mă ridic și să continui. Alături de toți cei pe care îi iubesc și mă iubesc. Mai este până la vârsta a treia, mă bucur de beneficiile vârstei a doua.