Nostalgie

Am citit la Andrei acest articol despre nostalgicii de vârsta a doua care regretă anumite momente din trecut. Articolul vorbește despre chestii concrete versus percepții, chestii concrete care pot fi demonstrate cu cifre: nivelul economic al României, libertatea de a călători, speranța de viață crescută, veniturile românilor etc. România a progresat enorm în cei peste 30 de ani de la Revoluție.

Emoții versus chestii concrete.

Nimeni nu poate contesta cifrele care stau la baza evoluției României – România o duce mai bine. Dar nu toate cifrele sunt bune și aici mă refer în special la ce înseamnă emigrare, educație, sănătate și siguranță rutieră. Toate sunt „pe roșu” – profesorii care mai erau buni s-au pensionat, generația nouă de profesori sunt în marea lor majoritate ignoranți, programul România Educată este un eșec major, demonstrat de numeroasele testări naționale și internaționale, nu mai sunt medici (mai ales în orașele mici și mediul rural) și numărul de morți pe șoselele patriei este uriaș iar Poliția și autoritățile nu vin cu nicio măsură de prevenție.

Bineînțeles, aceste eșecuri nu pot umbri evoluția României, dar lumea le simte. Împreună cu lipsa de speranță privind viitorul politic al României, se creează un sentiment de neputință, de „și-așa-mi vine câteodată” care legat de binecunoscuta jălanie românească dă o dimensiune tragică și creează premisele celebrului „ce bine era înainte”. Nu, realitatea este că nu era deloc bine. Anumite chestii însă erau mai mișto ca să zic așa. Acest articol se va lega de ele deoarece aceste „chestii” încă ne creează emoții.

Muzica.

Erau manele și acum 30 și acum 20 de ani. Și totuși lumea ascultă „manele vechi” pe YouTube, probabil fiindcă au dansat pe ele la diverse nunți și cumetrii. Am fost la o petrecere de polițiști și vameși (nu erau pe acele vremuri camere) în care s-a ascultat pe heavy rotation „Merge mintea la băiatu’”.

Însă ultimul concert rock major, ce a reunit cele mai mari formații rock ale lumii, a avut loc pe 20 Aprilie 1992. Nimic nu a egalat acel concert. Nimic. S-a râs, s-a plâns, s-a urlat, David Bowie a rostit „Tatăl Nostru” pe scenă, Axl Rose a făcut duet cu Elton John, David Bowie a făcut duet cu Annie Lennox și multe alte chestii epice. Da, au fost sute sau mii de concerte rock de atunci, niciunul nu a atins nivelul de EPIC al acestui concert.

Lumea încă aspiră la acea muzică, aspiră la calitatea muzicii din trecut, ca dovadă ultimul hit al Beatles, Now and Then, a zburat direct pe locul 1 în topuri. Nu am fost singurul căruia i-a intrat praf în ochi când a ascultat prima oară melodia.

Da, ne este dor de muzică EPICĂ, dar care din păcate în mega-zgomotul din online se pierde și… asta este. Mult zgomot, puțină muzică.

Filmele.

Am prins vremurile când nu exista „cancel culture”, neo-marxism cultural, BLM și alte mizerii. Am prins vremurile când filmele construite pe teme istorice respectau cât de cât adevărul istoric și nu puneau actori de diverse rase în roluri în care nu ar fi avut cum să fie în acele vremuri. Și dacă îmi spuneți de mizeriile lui Sergiu Nicolaescu, alea s-au filmat înainte să mă nasc.

Am prins filme cu glume „edgy” (considerate normale pentru acele vremuri), când nimeni nu se simțea ofensat sau nu comenta. Lumea aprecia umorul, arta și se bucura de filme bune. Acum, nu mai ai voie să faci glume legate de naționalități, orientări sexuale, religii, rase etc. Practic, ajungem din nou să ne cenzurăm ca să nu „deranjăm”. Pe vremuri, deranjam Partidul. Acum, deranjăm diverși.

Transportul aerian.

Am prins vremurile când aeroporturile nu erau deloc pline sau aglomerate, când experiența de zbor era una premium, când personalul de sol îți zâmbea, când aveai mic dejun, prânz sau cină incluse pe zbor. Apoi a venit atentatul din 11 Septembrie 2001 și totul s-a dus pe copcă – experiența la security, verificările suplimentare, toți eram priviți ca potențiali teroriști. Apoi au apărut low-cost-urile și transportul s-a democratizat. Nu este un lucru rău că poți zbura „ieftin” (dacă ai noroc), este un lucru rău că nu ți se asigură absolut nimic dacă se întâmplă ceva. Aflate sub presiunea crescândă a livrărilor, Boeing a început să taie din securitate și calitate – știm ce a urmat. Tot pe vremea mea, exista Concorde, ce îți permitea să zbori în trei ore între Europa și Statele Unite. Phil Collins a cântat în aceeași zi în Londra și în Philadelphia, în Statele Unite, cu ajutorul Concorde. Asta se întâmpla în 1985. Suntem în 2024 și tot nu avem un zbor transatlantic supersonic comercial. Atât de frumos am evoluat.

Interesant este că unora le este dor de good ole’ days și pot să participe în curse antologice. Astfel, la anul, celebra companie americană PANAM „reînvie” pentru o excursie de 12 zile în destinații luxoase, făcută cu ajutorul unui Boeing 757 echipat doar cu scaune business-class pentru o experiență de lux. Costă 65.000$ distracția, dar vor fi destui care vor sări să cumpere bilete.

Supravegherea.

Am avut norocul să fac școala și facultatea fără camere. Fără camere de supraveghere, fără camere pe telefoane. Ne-am distrat, am chiulit, am făcut tâmpenii, ne-am îmbătat la școală și la facultate – fără a fi înregistrați, fără a fi filmați. Veneam după anii 80 când obsesia securității era să știe ce face fiecare român – și aproape fiecare român era monitorizat printr-un aparat de peste un milion de securiști, angajați și colaboratori.

Astăzi, mă bat ca prostul să opresc entuziasmul neosecuriștilor de a instala camere de supraveghere cu recunoaștere biometrică în școli. Motivul invocat de mulți, chiar și de prieteni dragi, este ca să se reducă consumul de droguri și bullying-ul. Prin această supraveghere, tot victimele sunt „pedepsite”. Există metode de găsit dealerii și agresorii, dar ghici ce, conducerea de fapt nu vrea. Oameni politici, polițiști și directori trăiesc direct și indirect din consumul de droguri și din protejarea unor beizadele. Camerele nu vor rezolva niciodată nimic.

Dincolo de camere, șefii vor să-și supravegheze angajații. Să vadă ce fac pe calculatoare, pe telefoane, să le pornească camerele, să le citească corespondența etc. Zici că și-au luat sclavi, nu angajați. Da, respectul față de angajați în anii 90 și 2000 era dezastruos, însă acum accentul s-a mutat pe monitorizare.

Imobiliare.

Țin minte când în anii 90 se vindeau apartamente prin Beller/ Dorobanți cu 10-15.000$. Prin 2000, un apartament pe Beller costa 30.000$ – am fost cu un amic să-și cumpere unul. Situația era la fel prin toată țara și prin toată lumea.

Da, în România salariile erau mici, însă în Vestul Europei o familie putea trăi liniștită dintr-un singur salariu, putându-și cumpăra casă în rate, mașină în leasing și să plătească pentru educația copiilor. Situația economică a României s-a îmbunătățit extraordinar, nu mai suntem emerging market ci mature market însă prețurile imobiliarelor s-au dus în sus. Și nu doar în România ci peste tot în lume.

Criza imobiliară este cred cea mai gravă criză a omenirii de până acum – nici măcar încălzirea globală nu o depășește. Criza locuințelor duce la nemulțumiri, frustrări care stau să explodeze în revoluții. Încălzirea globală ne va face să migrăm spre zone mai răcoroase, mai puțin inundabile, lucru ce va pune și mai multă presiune pe imobiliare. Hai că nu este greu să calculăm ce poate să iasă din paranghelia asta.

Era mai bine înainte?

În niciun caz. Nu m-aș întoarce în anii 90, de „tranziție” sau în anii 2000, de „democrație originală”. Dar sunt câteva aspecte pe care trebuie să le reparăm urgent, chestii ce țin de restabilirea unui echilibru între clasele sociale, costul vieții și sustenabilitate. Altfel, ne vom bucura de noile vremuri în timp ce învățăm să curățăm și să încărcăm arme.