Lecția de istorie – cum poate fi rău rapid, când e bine

Când scriu această postare, sunt cu o seară înaintea alegerilor parlamentare din Decembrie 2024 și cu o săptămână înaintea celui de-al doilea tur al alegerilor prezidențiale (dacă nu este anulat primul tur de către Curtea Constituțională). Sunt la Oradea, unde locuiesc oficial și plimbându-mă pe străzile orașului frumos decorat, oprindu-mă la o cafea (single origin, double espresso) și un cappuccino (cu cremă de lapte, nu cu spumă, că suntem educați), mă gândeam la ce „oportunitate” avem să repetăm experiența de izolare a României din anii ’90 și apoi de la începutul anilor 2000.

Anii ’90 – speranța anticomunistă.

În Decembrie 1989, românii mureau în singura Revoluție/ lovitură de stat din Europa de Est, dărâmând regimul comunist și tirania lui Nicolae și Elena Ceaușescu. Speranțele erau mari, apăreau din nou partidele – Partidul Național Țărănesc și Partidul Național Liberal, veneau ajutoarele din Europa de Vest cu banane, ciocolată, portocale, electronice și chestii pe care până atunci le văzusem doar în Neckermann și în Paris Match. Speranța a fost rapid spulberată de victoria lui Ion Iliescu (ce promisese că nu candidează) și a Frontului Salvării Naționale, victorie ce i-a permis să reprime brutal manifestațiile democratice din Piața Universității (13-15 Iunie 1990). Și dosarul Revoluției, și dosarul Piața Universității/ mineriadă sunt blocate în instanță. Da, la 35 de ani de la acele crime.

Două lucruri s-au întâmplat atunci, cam in synch: România a devenit paria Europei iar o mare pare din intelectualitatea României a decolat peste hotare (printre ei și prietenul meu Sergiu, rebotezat Serge, actualmente cetățean francez, care la Mineriadă a luat o bâtă în cap).

Prim Ministrul Teodor Stolojan a luat atunci trei decizii cretine, încercând să țină economia cât de cât în picioare: a capitalizat băncile, a liberalizat prețurile și a confiscat valuta întreprinderilor și a cetățenilor. Da, confiscat, „schimbul” în lei a fost o mega țeapă pentru populație, un curs fixat. Drept urmare, populația a rămas fără valută, dar cu lei, lei ce s-au devalorizat cu o viteză cosmică. Ca exemplu, dacă aveai 100.000 de lei în bancă, cu care puteai la începutul anului 1990 să îți iei un apartament sau chiar două în Floreasca/ Dorobanți, în cinci ani îți puteai lua o sticlă de whisky mai acătări de ei. În 1997, când au fost izgoniți cei de la PDSR (actualul PSD), rezervele de valută ale BNR erau din nou goale, așa că cursul valutar a fost liberalizat, ca să nu mai fie artificial ținut (că nu aveam cu ce). Cursul s-a dus de la 1$ = 5.000 lei la 1$ = 12.000 lei, PESTE NOAPTE. Apoi s-a stabilizat la 1$ = 7.000 lei.

Pe scurt, pentru analfabeții funcționali, o treime din banii tăi au făcut „țuști”.

Cum ne privea Europa.

La sfârșitul lui 1999, economia se stabilizase oarecum, însă tot eram paria Europei – în continuare vizele erau necesare cam în toate statele europene, exista o frică generalizată de românii care fugeau efectiv din țară și nu voia nimeni să mai primească români. Una din frustrările generației mele este că europenii ne-au chinuit și umilit cu vize extrem de dificil de obținut, cu cereri peste cereri de vize refuzate – Italia, Franța, Germania, Belgia, Olanda etc – iar în vremea lui Merkel îmbrățișau refugiații din Africa și din Orient.

Revenind, România în acei ani era efectiv un lalaland, cu puține investiții străine. Puținele corporații ce se aventuraseră pe teritoriul României erau deja căpușate de firmele securiștilor sau chiar de securiști, iar mafioții își făceau de cap prin fiecare oraș al României.

Drept urmare, României i s-a refuzat și intrarea în NATO și intrarea în UE. Au fost zile în care efectiv simțeai cum se prăbușește cerul pe tine. Într-una din acele zile blestemate, ziua în care Miron Cosma și ciracii săi înaintau spre București și lumea se temea că vor devasta orașul (avusese loc bătălia de la Costești, pe stil medieval, cu bâte și scuturi) – tragedie evitată prin pacea de la Costești (repet, medieval) – ies de la metrou, la Politehnică, și dau de o coloană de tancuri ce se îndrepta spre A1, pentru a proteja orașul. Scene kafkiene.

Anii ‘2000 – o izolare evitată în ultimul moment.

Lumea, frustrată și sărăcită, a votat ca în al doilea tur al prezidențialelor să ajungă Ion Iliescu cu Corneliu Vadim-Tudor – un comunist convins, anti-european, pro-rus, pro-legionar și anti-semit. Un om cult, care când nu o lua pe ulei, vorbea foarte frumos și elocvent. Credincios, cu crucea în frunte și cu patria în inimă, omul nu se abținea de la combinații, bani, relații cu securiști dintre cei mai siniștri.

Sub riscul izolării, lumea l-a votat pe Iliescu și a venit guvernul Năstase, cel mai corupt guvern din istoria modernă a României. Adrian Năstase era numit „el însuși” și își lua dreptul efectiv din fiecare afacere importantă din România. Pe vremea lui au început discuțiile cu NATO și cu Uniunea Europeană, precum și parcursul european al României – chiar și hoții realizaseră că dacă România nu o ia pe acest drum, viitorul său economic va fi zero.

Însă corupția era pandemică, de aceea aderarea României la UE a durat mult mai mult decât ar fi trebuit. Într-un final, după ce din nou a scăpat România (temporar) de PSD, sub conducerea lui Traian Băsescu are loc aderarea oficială a României la UE. Se stabilește cota unică și începe etapa de bunăstare a românilor.

România, astăzi.

Da, România de astăzi este coruptă. O treime români locuiesc în afara României și tot mai mulți pleacă, dezamăgiți de ce văd. Se moare ca la Colectiv, ca la Crevedia, se moare în spitale, se moare pe străzi. Educația este varză, 89% din elevii români sunt incapabili să rezolve minimum de cerințe ale unor probleme reale de limbă, viață etc. Armata, Poliția și Jandarmeria sunt slab echipate, pline de sinecuri și corupte. Justiția eliberează infractori și judecă cauze până acestea se prescriu.

Totuși, România se află în cea mai bună formă economică din istoria sa. Da, putea fi mult mai bine, deficitul este enorm și va fi foarte greu de acoperit, dar economic vorbind, România o duce foarte, foarte bine. Salariile sunt destul de apropiate de cele din Vest, salariile din București sunt mai mari decât cele din Lisabona de exemplu. Inflația este mare dar printr-o politică economică inteligentă, poate fi adusă sub control.

România este bine. Și totuși, vrem să îi dăm în cap. Votarea unor personaje toxice, având discursuri neo-legionare, antisemite, anti-Vest (și anticorporatiste) va duce la o nouă izolare a României. Nu, nu „au ăia nevoie de noi, nu ne lasă”; ne-au lăsat în anii ’90 și România a stagnat, în timp ce Ungaria, Polonia, Cehia și Slovacia se dezvoltau rapid. Cu greu, i-am ajuns din urmă iar pe unguri i-am depășit, fiindcă regimul lor este unul autocrat și pro-Kremlin. Le-au tăiat banii și economia maghiară resimte acest lucru.

România, fără cooperarea strânsă cu UE, nu are nicio șansă din punct de vedere economic. Am trăit acele vremuri, îmi amintesc frustrarea, drama, griul și întunericul din acele zile.

În 1993, am fost la Bruxelles și Paris pentru două săptămâni și la întoarcerea în țară am avut un șoc atât de puternic, încât o zi efectiv nu am putut vorbi. Nu ieșeau cuvintele din mine, nu puteam vorbi. Atât de urât era atunci.

Și totuși, dacă iese?

Dacă ies ăștia, nu îmi voi condamna copilul (care are astăzi vârsta pe care eu o aveam în Decembrie 1989) la repetarea istoriei și a frustrărilor mele. Bineînțeles că vom decola și vom începe (din nou) de la zero. Nu îmi este frică deloc, nu îmi este frică de muncă, nu îmi este frică de necunoscut. Străbunicul meu, cu străbunica și cu bunicul meu și sora lui au părăsit Rusia atunci când NKVD-ul a început să ardă proprietățile micilor proprietari și au realizat că urmează coșmarul. Au aterizat în România, deci din lac în puț, dar niște ani au dus-o bine. Bunica mea a fost refugiată, împreună cu străbunica și străbunicul meu, plecând de la Oradea la Brașov, când Horthy a intrat cu trupele sale în Oradea, în urma cedării Ardealului de Nord (fără niciun glonț tras – desigur, patrioții de carton au o explicație și pentru asta, trebuia „salvată” țara – și ce frumos a fost ea „salvată”). La 18 ani am plecat de la Oradea la București, mi-am construit o viață acolo, care a avut un reset în 2010, apoi o altă viață.

Îmi voi da din nou un reset, nu îmi este frică. Dar cei dragi? Dar cei dragi ai celor dragi? Voi, restul? Ce veți face? Eu am văzut acest scenariu, știu ce va veni, uitându-mă și la cifrele economiei și înțelegând foarte bine ce se va întâmpla cu cursul valutar, cu inflația și cu impozitele.

Voi știți?