Necrofilii internetului

Poate printre cei mai scârboși indivizi din „legiunile de imbecili” – termen excelent tatuat în carnea rețelelor sociale de către Umberto Eco – sunt cei care caută like-uri și share-uri din tragedii. Cei care sunt avizi după recunoaștere încercând să afle detalii macabre despre o tragedie ca apoi să o poată disemina către alți cretini la fel de fomiști de detalii macabre, primind celebra recunoaștere „am auzit de la X-ulescu ce s-a întâmplat, incredibil”.

Tăcerea este o virtute.

Benjamin Franklin a spus „Speak not but what may benefit others or yourself; avoid trifling conversation”. Traducere doctă, să nu băgați pe Google Translate: „Nu vorbi decât lucruri care sunt spre folosul altora sau al tău; evită conversațiile ușuratice.”. Pe scurt, taci. Dacă nu ai ce spune, taci. Dacă nu este spre folosul tău sau al altora, nu deschide gura. Nu ajută pe nimeni să știi cum a murit X sau Y, decât dacă poți preveni alte tragedii. Gen „X a tras trei linii de cox, a băut o sticlă de Jack, s-a urcat la volanul bolidului său și a decolat într-un sens giratoriu, plecând într-o lume mai bună”. Asta cu siguranță va preveni alte tragedii – nu destule, din păcate.

Fascinația morții și zgomotul gloatei.

Moartea este fascinantă din multe, multe motive. Nu știm ce urmează după, se întâmplă fix o singură dată, generează șoc, durere, bucurie uneori (să nu ne mințim, mulți s-ar bucura dacă crapă X sau Y). Fiind un eveniment unic în viață (sic!), te simți tentat să vrei să știi tot contextul în care a avut loc. Și aici începe de fapt zgomotul gloatei, gloata vrea să știe. Am să mă întorc la una din cărțile mele preferate, „12 Scaune” a lui Ilf și Petrov, scena dialogului dintre meșterul dricar Bezenciuk și personajul principal al cărții:

„S-a săvârșit, care va să zică, bătrânica… Bătrânele întotdeauna „se săvârșesc”… Sau le ia Dumnezeu sufletul, depinde de ce bătrânică e vorba. A dumneavoastră, de pildă, fiind mărunțică şi bondoacă, înseamnă că s-a săvârșit. Când e vorba de una mai înaltă și mai slabă, aceea se socoate că i-a luat Dumnezeu sufletul…

— Cum adică, se socoate? Cine socoate?

— Noi, care va să zică. Noi, meșterii dricari. Iată, dumneavoastră, de pildă, sunteți un bărbat impunător, înalt, deși slab. Dacă, ferească Dumnezeu, o să muriți, o să se socoată că v-ați sfârșit zilele. Dacă e vorba de un om care se îndeletnicește cu negoțul, de un membru al fostei ghilde negustorești, acela înseamnă că și-a încheiat socotelile cu viața. De unul care e mai de jos, de un portar, sau să zicem de un țăran, se spune: „s-a cărat pe ceea lume” sau „l-a luat Aghiuță”. Când moare însă un grangure – un conducător de cale ferată sau vreun șef – se zice că dat ortul popii. Chiar așa merge vorba despre ei: „Ai auzit că al nostru a dat ortul popii?!”

Zguduit de aceasta ciudată clasificare a celor care închid pe veci ochii, Ippolit Matveevici întrebă:

— Ei și când ai să mori tu, cum vor spune meșterii dricari?

— Eu sunt un om fără însemnătate. De mine o să zică: „A crăpat Bezenciuk”. Atât.”

Iată cât de simplu, fără detalii. Mori și gata. De ce trebuie să știe gloata CUM? De ce trebuie să afle gloata tot ce s-a întâmplat? Reînvie cel decedat? Cei dragi vor suferi mai puțin? De ce?

Conspirații, conspirații peste tot.

Iată mai jos o individă din specia umanoidă, emanând niște cuvinte. Totul are legătură cu decesul unei persoane tinere, din presă, despre care se vorbește astăzi. Persoana suferea de depresie, lua medicamente și a fost găsită decedată. Colegii din presă și cei care o cunoșteau sunt șocați și au scris despre asta. Și iată, au venit comentariile.

Ați înțeles, da? E clar, vaxxinul a omorât-o. Trebuie să știm, românii trebuie să afle! Îmi amintesc când acum 10 ani, Sergiu Nicolaescu a fost incinerat, conform dorinței sale. Lumea s-a revoltat, s-au spus cuvinte grele gen „a fost înmormântat ca un câine” (nu, cu siguranță nu a fost înmormântat, că de-aia era lumea revoltată), „rușine” etc. Cam ce fac românii civilizați la o înmormântare adică. Campionul a fost, bineînțeles, Corneliu Vadim Tudor: „Un om frumos, impunător, care radia lumină în jurul lui, să îl bagi ca pe un grătar cu mititei, să-l bagi în foc”.

Românii voiau să vadă cadavrul, voiau să poată discuta cum arăta maestrul mort, să poată să dezbată detaliile macabre. Așa, incinerat în spatele ușilor închise, spectacolul nu a mai avut loc. Pentru ce s-a murit la revoluție?

Nu mai ai cum să ceri decență.

Citind ce mizerii s-au scris astăzi pe Facebook, îmi dau seama că efectiv nu știm ce este aia decență. Nu mai există bun simț, respect, empatie, nimic. Nu, ne băgăm în față să vedem mortu’, să comentăm, să ne facem că suferim ca apoi să băgăm cu două mâini în stomac la pomană. Efectiv îmi este scârbă, scârbă și simt o repulsie uriașă citind aceste mizerii (toate trei postările sunt de la un singur individ):

Chiar atât de greu este să tăcem? Este atât de greu să încerci să ajuți discret? Poți face bine și fără să te bați în piept, poți suferi și fără să afli toate detaliile și contextul unui deces, poți să mergi să te rogi, să meditezi, să faci ceva, orice fără să te spargi pe net? Fără să fii un necrofil?

Sunt mulți oameni ce suferă de depresie – ajutați-i cum puteți. Sunt mulți oameni suferind – ajutați-i. Sunt mulți oameni ce au nevoie de voi – ajutați-i. Și tăceți.