Pasiunea pentru risc

În calitate de consultant de business cu focus pe zona de privacy, am întâlnit la cei peste 150 de clienți din trei continente cu care lucrăm diverse atitudini de gestiune a riscurilor de business. Abordările variază de la „nu vorbi de riscuri aici, dacă ne bate Dumnezeu și vine un control doar pentru că ai adus vorba și ne-ai adus ghinion?” la „nu vreau să îmi iau aceste riscuri în portofoliu, valoarea liability-ului diminuează prea mult valoarea firmei, versus posibilul câștig”. De la „întotdeauna am avut noroc în viață, de ce nu aș avea și acuma să nu mă reclame nimeni?” la „dacă profilez corect toate riscurile în companie, pot să aleg pe care să le țin și pe care să le adresez, ca decizie de business și nu ca decizie emoțională”.

Probabilitatea și impactului unui risc nu sunt singurele dimensiuni care trebuie luate în considerare.

Că ne place, că nu ne place, riscul trebuie privit și din punctul de vedere al „ce câștig dacă nu mi se întâmplă neîntâmplata?”. Dacă știi să răspunzi la această întrebare, ai un risc calculat. Știi ce poți pierde, știi probabilitățile de manifestare și impactul în caz de manifestare, dar știi și ce câștigi dacă nu se manifestă. Manualele de business spun că orice antreprenor trebuie să își calculeze aceste riscuri, cu sau fără ajutorul colegilor și al consultanților.

Dimensionarea corectă a riscurilor presupune o abordare matură a business-ului, dincolo de mentalitatea de buticar post-decembrist când totul era pe „merge și-așa”.

Aș completa că orice om trebuie să își calculeze corect riscurile.

Este la Netflix un documentar despre erupția vulcanului din Noua Zeelandă, Whakaari, erupție ce a surprins niște turiști care îl vizitau. A fost fascinant să mă uit la povestea emoționantă despre prostia crasă a turiștilor, a ghizilor și a autorităților. Oamenii efectiv se duceau să se uite în craterul unui vulcan activ, care erupsese o dată la trei ani. Vulcan aflat pe o insulă accesibilă pe apă și pe calea aerului, via elicoptere. În caz de dezastru, primele echipe de întrajutorare nu puteau ajunge mai repede de o oră, o oră și ceva. Știind aceste lucruri, oamenii mergeau pe insulă.

Care era probabilitatea de manifestare? Păi conform rapoartelor vremii, destul de mare. Informația era publică, anul era totuși 2019, Google este accesibil oricui. Care era impactul în caz de manifestare? Păi cam ce se întâmplă când se degajă gaze, lavă, când cad pietre fierbinți peste tine? Ce câștigi? Păi te plimbi 30 de minute de la barcă sau elicopter la vulcan, într-un peisaj deșertic, tragi niște poze, te întorci. Asta ai câștigat. Ai văzut ceva cu ochii tăi; ceva pentru care nu ai depus niciun efort, nu ai urcat, nu a trebuit să te pregătești, nu ai avut de ce să îți depășești niște obstacole psihice și fizice, nu a trebuit să dovedești nimic nimănui. Nu aveai nimic de câștigat.

Și oamenii s-au dus și au murit. Niciunul dintre cei răniți sau morți nu făcuse vreun minim calcul de risc – ce câștigi versus ce pierzi, versus probabilități. Toți se bazaseră pe ce citiseră prin broșuri, unul nu căutase ce înseamnă să îți bubuie vulcanul lângă tine. Au aflat.

Atingerea unor ținte personale dificile merită uneori riscuri; dar riscurile trebuie corect calculate.

Vedem și admirăm oameni care se duc să urce prin Himalaya, prin K2 sau chiar prin munții noștri. Oameni care petrec timp antrenându-se, investind în echipamente profesioniste, pregătindu-se cu profesioniști, muncind pentru a-și depăși limitele psihice și fizice. Nu vorbim de ăia care merg la munte în șlapi sau pe tocuri. Vorbim de cei care cu adevărat muncesc spre a-și depăși limitele, devenind mai buni. Tinzând spre un țel. Acei oameni își calculează riscurile, știu când să întrerupă urcarea pe un munte, știu când să se dea jos de pe placa de surf, știu când să se oprească din alergat. Cei care muncesc cu adevărat pentru un ideal știu când riscurile sunt prea mari. Acești oameni nu s-ar duce niciodată pe un vulcan unde nu există nicio miză de auto-depășire, de îmbunătățire a eu-lui. Acești oameni nu și-ar fi riscat viața pentru niște minute de „bucurie”.

Cu cât îmbătrânești cu atât începi să calculezi mai bine riscurile.

Avansarea în vârstă aduce cu sine probleme de sănătate, mușchii nu mai răspund cum trebuie, inima nu mai bate la fel, ficatul începe să îți spună să nu îți bați joc de el etc. Am prieteni care au trecut sau care trec prin midlife crisis și încearcă să își redescopere tinerețea sau noi hobby-uri. Unii călătoresc prin locuri frumoase dar poate periculoase. Unii își iau motoare. Unii conduc cu viteză. Unii fac offroad. Unii au murit făcând cele de mai sus…

Tudor acum 20 de ani și-ar fi luat motor. Cumva după ce niște prieteni au trecut prin accidente absolut stupide, absolut prostești, fără a avea nicio vină, mi-am spus că parcă nu aș dori ca cei dragi să primească telefoane că m-am făcut praf printr-o curbă unde era pe jos nisip. Aș da sfaturi cuiva să nu se dea cu motorul? Niciodată, am prieteni inteligenți, știu fiecare să își calculeze riscul.

Tudor acum 15 ani conducea ca un psihopat. Îmi este rușine să recunosc asta, dar făceam București – Cluj, București – Oradea, București – Iași, București – Constanța în timp record. Am făcut o dată București – Cluj în 4h, fără autostrăzi. Lucram până vineri noaptea și la 10pm plecam spre Oradea ca să ajung dimineața. Până o dată, lângă Oradea, când era să adorm la volan. A intrat adrenalina și așa am ajuns acasă. Da, știam riscurile să conduci obosit și cu viteză, văzusem accidente cumplite cu mulți morți (și acum drumul București – Oradea îmi provoacă anxietate, văd locurile unde stăteau victimele întinse pe jos, cu cearceafuri peste și lumânări lângă), dar calculasem prost. Există însă trei momente în care nu îmi pare rău că am condus foarte rapid pe București – Oradea. Da, știu că am riscat nu doar viața mea ci și a altor participanți la trafic, însă riscul a trebuit luat. Sper să nu fie nimeni vreodată nevoit să facă deciziile pe care a trebuit să le fac eu.

Tudor acum 10 ani era fiert pe 4×4, făceam calcule ce SUV îmi voi lua, cum mă voi da cu el prin munți, cum îi voi face tuning. Eram invidios pe colegii și pe prietenii mei care făcuseră acești pași. Până când unul din ei, în urma unei mici greșeli a căzut într-o prăpastie. Familia lui apucase să se dea jos din mașină, dar cu toții au văzut cum soțul respectiv tatăl a murit căzând în prăpastie. Îngrozitor. Mă trec fiorii pe șira spinării doar amintindu-mi de ce s-a întâmplat. De atunci nu m-am mai dat niciodată cu 4×4 prin munți. Astăzi am SUV, nu am ieșit de pe drum asfaltat cu el. Aș recomanda cuiva să nu facă offroad? Nici gând, am maximă admirație pentru cei care se pot concentra și pot conduce pe trasee dificile. Eu nu cred că mai pot face acest lucru ținând cont de acel accident.

Dacă acum 10, 15 sau 20 de ani consideram că motorul, mersul cu viteză sau offroad driving-ul mă fac mai bun, mai atent, mai concentrat și că senzațiile merită riscul, acum la 42 de ani văd lucrurile diferit. Nu înseamnă însă că mi-aș permite să dau sfaturi cuiva să se lase sau să nu se apuce de motor/ offroad.

Ca o concluzie.

Viața trebuie trăită, însă oamenii maturi își calculează riscurile înainte de a și le asuma. Știu că este la modă ca cocii să-ți zică să îți asumi chestii, dar sunt pline cimitirele de oameni care și-au asumat riscuri mari cu câștiguri mici. Maturitatea înseamnă să îți poți face singur sau cu ajutorul altora calculele de risc.