Am stricat locul de joacă și acum ne plângem de copii

Cei de vârsta mea au trecut prin opera lui Barbu Ștefănescu Delavrancea, „Apus de soare”, mai precis monologul lui Ștefan cel Mare, așa cum a fost el imaginat de către autor. Finalul monologului încă este folosit în discursuri patriotarde și este atribuit lui Ștefan cel Mare, deși opera lui Delavrancea este o ficțiune: „Moldova n-a fost a strămoșilor mei, n-a fost a mea și nu e a voastră, ci a urmașilor voștri și-a urmașilor urmașilor voștri în veacul vecilor…”

Ce am primit și ce-am făcut cu ce-am primit.

Când terminam facultatea, în 2003, am avut noroc să fiu recrutat de către o corporație, lider mondial în IT. Fusesem deja la niște conferințe internaționale de IT unde performau marii jucători de atunci: Microsoft, Sun Microsystems, ST Microelectronics, Compaq, HP, IBM, Intel, Oracle. Mulți din aceștia aveau deja birouri și în România și cumva am avut norocul să aterizez la Microsoft, când eram doar 30 de oameni.

Salariile în corporații erau foarte mici comparativ cu nivelul de acum, mici comparativ cu nivelul colegilor din țările cu apă caldă, însă puteai să trăiești „peste piață” din acei bani. Țin minte că din primul salariu mi-am luat costum, cămăși de la Stefanel, pantofi și am avut și bani să mănânc altceva decât parizer cu pâine. Mai precis mi-am permis să merg zilnic la restaurant cu colegii, unde de 20 lei mâncai foarte bine.

Erau atât de infecte cutiile de chibrituri în care locuiam încât mulți lucram peste program, până la 10-11 noaptea, doar ca să nu trebuiască să intrăm iarăși în ele. Da, chiriile erau și atunci scumpe și nu ne permiteam să închiriem ceva mai „decent” fiindcă nu aveai unde – încă nu apăruseră proiectele imobiliare rezidențiale, existau doar câteva blocuri noi, majoritatea erau ghetouri comuniste sinistre.

Am crescut odată cu piața.

Eu am fost unul dintre cei care au mușcat țeapa cu „suntem ca o familie”, „conduceți filiala ca și cum ar fi compania voastră”, „dacă performezi vei fi remarcat și promovat” etc. Acest lucru, cuplat cu faptul că întotdeauna mi-a plăcut la nebunie ce făceam și cu faptul că vedeai impactul muncii tale, m-a făcut să stau și să cresc în corporație.

Mi-am permis să fac un credit să iau un apartament la niște rate extrem de avantajoase, mi-am permis niște vacanțe mișto, mi-am permis să îmi cumpăr mobilă, electronice, ba chiar și mici investiții. Într-adevăr nu am înțeles cum naiba creșterile salariale erau de 3-5%, maxim 10% dacă erai ultra-mega-performer, m-am prins că dacă aș fi plecat aș fi câștigat cu 20%-50% mai mult decât câștigam, însă îmi plăcea la nebunie ce făceam.

Pe scurt, eram mulțumit cu ce primeam versus ce ofeream în schimb și prea târziu m-am lansat în antreprenoriat, unde de asemenea îmi place la nebunie ce fac. Doar că deal-ul este mult, mult mai bun!

Ce s-a schimbat și ce nu s-a schimbat?

Discutam cu cineva care este în business de mult timp și ne întrebam retoric unde sunt talentele din corporații și de ce li se rupe noilor angajați de rolurile lor? Și implicit am și găsit răspunsul: am stricat locul de joacă.

Copiii care intră astăzi în câmpul muncii au avut ocazia să vadă la părinții lor ce înseamnă corporațiile. Părinții lor au prins corporațiile în anii de glorie ’90 și 2000, când aveai deal-uri bune, petreceri de firmă unde nu existau camere de filmat, cursuri pe bune, plecări dese în străinătate unde stăteau la hoteluri mișto etc.

Acum mulți dintre ei sunt middle manageri, se plimbă în Passat-uri, fac teleconferințe, se ceartă cu managerii sau și-au băgat picioarele și s-au pensionat. Foarte mulți au fost pur și simplu dați afară odată ce au făcut 50 de ani, fiindcă corporațiile nu au nevoie de oameni cu opinii și care nu înghit cacao. Felicitări și sayonara, it’s not you, it’s me, corporația îți mulțumește pentru sclava… ăăă performanțele deosebite, dar este o decizie de business.

Dintr-o dată conceptele de carieră în corporație, loialitate și pasiune au fost făcute muci de către managerași cu diplomuță de MBA de universitate cu nume de bere. Care au pus pe hârtie ecuații de genul „dacă luăm un puști cu salariu mai mic cu 30% decât al unui om experimentat, economisim 30%!”. Este drept, s-a pierdut 50% productivitate dar asta este, avem condiții economice grele.

Tot ei au adus cancerul „do more with less”, o imbecilitate care a dus la tăierea resurselor de marketing și de salarii. Implicit, programele de „Talent Retention” au rămas la stadiul de prezentări Powerpoint frumoase și la cinci minute de ceartă la Quarterly Business Review pe subiectul „de ce angajăm doar tâmpiți iar cei buni pleacă răcnind?”. Adio plecări în străinătate, adio beneficii, mașinile de firmă sunt Dacia că firma și-a descoperit patriotismul, dar hey, suntem ca o familie!

The kids are alright.

Copiii care intră acum în câmpul muncii au cam înțeles noile reguli ale jocului. Au văzut la părinții lor cum se frustrau când creșteau ratele la apartament, cum vacanțele au devenit mai rare, cum corporațiilor li s-a rupt în paișpe când s-au îmbolnăvit. Au văzut cum cei care rămâneau în aceeași corporație erau „răsplătiți” cu creșteri salariale de 3-5% și cum cei care plecau aveau salarii mult mai mari.

Cunosc oameni ce au sărit din job în job și care acum au salarii 10x față de acum 10 ani. Unde x era salariul din corporație. Da, 10x!

Drept urmare, nu au niciun chef să tragă precum au tras părinții lor. În plus, cu salariile de acum din corporații, nu pot să își facă niciun plan de viitor. Un apartament decent într-un oraș corporatist începe de la 100.000 EUR, avans de 16000 EUR, rată lunară de 600 EUR. Întreținere 100 EUR, utilități 100 EUR. Dintr-o dată ai „obligații” de 800 EUR lunar, fără să iei în considerare cheltuielile cu mâncarea, ieșitul în oraș, diverse. Vrei copil? 2000 EUR nașterea, analize urmate de haine și hrană bebeluș, plus scutece. Educație, sănătate, dentist etc?

Dintr-un salariu de 1500 EUR/ lună – un salariu bun de corporație, mai ales la început – nu reușești să trăiești uman. Poți trăi decent, cu vacanțe la părinți sau la cort, cu cumpărat haine de la second sau de la reduceri și cu cumpărat alimente la limita expirării. Dar aia nu este viață.

Și copiii au înțeles acest lucru, au înțeles că „a job is just a job”, că familia este familie și că nu există niciun fel de loialitate, nici a corporațiilor față de ei și nici a lor față de corporații. Așa că dau minimum necesar din ei pentru a nu fi dați afară și caută non-stop noi job-uri. Vor să trăiască, să călătorească și să se bucure de viață. S-au prins că „the good ole’ days are over” și că dacă părinții lor poate aveau de ce să tragă, ei nu mai au de ce.

Locul de joacă este greu de reparat.

Am permis lăcomiei să ia locul umanității la locul de muncă. Corporațiile au preluat ideea Google și și-au umplut spațiile de lucru de canapele șmechere, mese de ping-pong, cookie Fridays și alte tâmpenii, ignorând faptul că angajații vor să muncească și să trăiască, nu să trăiască ca să muncească.

Utilizarea algoritmilor AI va duce la desființarea joburilor pe o scară nemaivăzută, în ciuda minciunilor companiilor de IT. Da, este o greșeală să dai oameni afară fiindcă un AI poate să le facă treaba, fiindcă un AI nu poate să le facă treaba bine. AI-ul nu înțelege context, nu înțelege inovație, nu inovează. Cine crede altceva, s-a uitat prea mult la filme. Dar MBA-ii cu diplome de la universități cu nume de bere o ard în slide-uri cu AI, fără să înțeleagă cele mai elementare noțiuni de statistică matematică.

Repararea locului de joacă începe de la HR și de la programele de career planning și de succession planning interne care sunt prea des făcute la mișto. Începe de la tratarea angajaților ca oameni și nu ca cifre în excel-uri. Începe de la înțelegerea contextului economic actual și a faptului că nevoile umane nu pot fi satisfăcute de discursuri corporato-patriotice de loialitate și de do more with less.