Am mulți prieteni actori, regizori, investitori în zona producției de filme. Oameni care de mulți ani trăiesc cinematografie, mănâncă cinematografie, produc filme, vând filme. Știu de la ei ce înseamnă provocările acestui domeniu, dramele din acest domeniu, corupția (și încă ce corupție!), discriminarea și prostituția (atât la propriu cât și la figurat).
Cinematografia română a produs 99% balast și 1% ceva memorabil.
Înainte de a vă lua pastilele de inimă, gândiți-vă la ce replici vă amintiți din filmele românești. Nu înjurăturile ci efectiv replici. Nu intru în scene care v-au rămas întipărite în minte, ci replici. Ia să vedem, Filantropica, Reconstituirea, ceva „nu trage dom’ Semaca” și cam acolo s-a oprit fantasticul impact al cinematografiei românești asupra voastră, nu?
Ah, îmi vorbiți de premiile luate de filmele românești la numeroasele festivaluri interne și internaționale? Minunat, și din acele filme ce scenă v-a impresionat? Cu ce replică ați rămas? De câte ori ați revăzut acele filme premiate? Secvența cu ciorba lipăită?
Filmele nu se împart doar în „filme culturale” și restul, ci în digerabile și nedigerabile.
Multe dintre filmele produse în România nu sunt digerabile. Vorbim de aceleași teme sociale grave: comunism, sărăcie, corupție, presărate cu găleți de înjurături. Arareori văd filme românești pe care le pot privi cap-coadă, indiferent de anul în care au fost produse. Mi-au plăcut Miami Bici (cu toate că nu îmi plac nici Poponeț nici Dima), Copacul Dorințelor (tot cu Dima, lol) și alte câteva.
Bariera de cost pentru producerea unui film a coborât mult. Dacă vrei să faci un film, prețul echipamentelor și al tehnologiei nu mai este la fel de prohibitiv ca acum 10 sau 20 de ani. Da, nu vei avea calitate de Hollywood, dar ceva îmi spune că poți scoate ceva mai mult decât decent cu un scenariu bun, echipamente mid-level și cu o echipă dedicată. Vă spun eu, Copacul Dorințelor a fost făcut relativ repede cu o echipă mișto și cu un buget pentru care producători de festivaluri autohtone de cinematografie nu s-ar da jos din pat.
Gusturile nu se discută.
Acum, că mi-ați pregătit rugul și ați turnat benzina, vreau să înțelegeți că gusturile nu se discută. Tot ce vedeți mai sus este opinia mea, cu siguranță există nișe ce consumă astfel de conținut. Însă ele sunt, well, nișe. De asemenea, în timp gusturile se schimbă; pe vremuri „gustam” Kusturica, astăzi mi se strânge stomacul când pune cineva un film al celebrului cineast. Văd Kusturica zilnic, nu îl mai vreau și pe ecran.
Multe dintre filmele culturale grele sunt produse fără a se avea în vedere vreun aspect comercial. Domle, să facem ceva frumos, emoționant, o lucrare de artă, luăm ceva premii și aia a fost. Spectatori? Neah, sunt proști toți, analfabetism funcțional, lumea este proastă, în plus ne-am dat cu parfum de superioritate și nu ne mai ajunge nimeni la nas.
Cazul Romina, VTM.
Se lansează un film în Ianuarie 2023, film ce se pare că va avea un succes mare în cinematografe, dacă este să ne uităm la cifrele de trailer. Situație bună pentru cinematografe, situație bună pentru mall-urile ce găzduiesc cinematografele. Însă imediat au apărut parfumații cultural cărora le-a mirosit filmul a miasmă manelistică. Dar mvai, e și Tzancă acolo, e cu maneliști, îu, bleah. Stai așa, nu avurăm manele la TIFF? Nici la GOPO?
Discuțiile în online continuă cu miorlăielile pe tema lipsei de cultură și interes pentru cultură, de slaba educație ba chiar de lipsa evoluției poporului. Repet: manele la TIFF și GOPO, aplaudate chiar de către parfumații ăștia cultural.
Găleți de cultură.
De 33 de ani ne batem joc de educația din România, am închis biblioteci, librăriile dau faliment. Cultura manelelor a intrat în viața noastră cam tot de 30 de ani și deja nu mai vorbim de ceva de nișă ci de ceva mainstream. Se consumă manele la nuntă, la botez, la înmormântări și la parastase. Practic pe întreg ciclul de viață al unui român. Copiii cer manele la balurile de boboci, pe autocare în excursii se cântă manele. Și acestei audiențe i se livrează apoi filme culturale la găleată și cei care o fac se plâng apoi că „nu se vinde”. Păi dragilor, este ca și cum ați oferi o budincă de quinoa lui Lenghel (apropo, cartea lui se cumpără în draci, stocurile se epuizează constant).
Bad business is bad business.
Da, știu, toți vor să salveze România, să o reculturalizeze cu filme deosebite, cu ciorbe lipăite și cu multe urlete și lacrimi. Meh, românul vrea manele căci asta i s-a servit în ultimii 30 de ani, inclusiv la TIFF și la GOPO. Dacă acestor oameni vrei să le vinzi conținut cultural, nu mai poți veni cu ceva complet perpendicular pe ce li se servește continuu de 30 de ani. Nu mai suport să văd aceste miasme de superioritate intelectuală „mvai, lumea merge la Teambuilding și nu la filmul adus de mine ce descrie drama unui tânăr pasionat de fluturi într-o lume ce nu îl înțelege”.
Pentru că se pot face și filme mișto, se fac și filme mișto, digerabile, apreciate de către public. Și voi da din nou exemplul „Copacul Dorințelor”, subiectiv fiind (echipa de la Copacul Dorințelor îmi este foarte apropiată), însă la acest film efectiv m-am putut uita. Sper doar ca cinematografia românească să poată realiza că este nevoie și de filme comerciale, și de filme culturale, dar toate să se poată vinde, altfel producem balast.
